Eu din firea mea iert uşor. Nu pot sta foarte mult timp supărată pe cineva, nu pot urî, ba mai mult, am tendinţa de a mă pune în locul celuilalt şi de a-i găsi scuze. Dacă este vorba de un lucru minor, nici nu mai aştept ceva de la cel care mi-a greşit, însă dacă a făcut ceva care mi-a afectat sau mi-ar fi putut afecta viaţa, atunci mă aştept să mi se ceară scuze şi să mi se ofere nişte explicaţii.

Din păcate observ că se preferă atitudinea “nu am făcut nimic, nu ştiu”, adică fuga de responsabilitate. Din motive precum aroganţă, ruşine, teamă, se alege calea cea mai “simplă”, de evitare, în loc de comunicare şi rezolvare a conflictului. Unii preferă să se ascundă, să lase capul jos, să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic, doar, doar, vor trece neobservaţi. Şi stau şi trăiesc aşa, cu un ghimpe în inimă, sperând să treacă tot şi să nu fie necesar să dea explicaţii.

Bineînţeles că am întâlnit această atitudine la prieteni, că doar nu degeaba e vorba “Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă păzesc singur”. Când nici nu te aştepţi, vine acea persoană în care ai mare încredere (sau măcar nişte aşteptări) şi te loveşte în spate de nici nu ştii ce s-a întâmplat. Şi aşa descoperi tu cât de repede te vinde/se vinde aceasta.

Am observat cum o prietenie de vreo 7-8 ani de zile s-a aruncat la gunoi pentru o simplă notă la facultate. Cum se ajunge să îţi înşeli prietenul, copiind de la el şi punându-i în pericol situaţia şcolară, doar ca să îţi rezolvi tu problema. Şi apoi, acel prieten prost stă şi tremură o săptămână întreagă, rugându-se să nu cumva să rămână cu restanţă la un obiect, aşa degeaba, fără să fi făcut nimic rău. După toate, când el, în prostia sa, încearcă să-ţi zâmbească, uitând de acea săptămână de groază, tu eşti rece şi nemulţumit pentru că planul tău nu a dat roade.

Acesta este doar un exemplu, mai sunt încă multe. Nu pot înţelege de ce nu se discută, chiar şi în contradictoriu. Poate de fapt a avut alte intenţii, poate nu a vrut să facă rău…dar cum să ştii asta dacă nu se comunică?

Unii recunosc că nu sunt interesaţi să se justifice, nu îi deranjează ce s-a întâmplat şi ce au pierdut, sunt cu conştiinţa împăcată. De la acele persoane nu ai ce să ceri. Mai sunt unii care vor să pară neinteresaţi, însă de fapt problema încă îi macină serios. Îi recunoşti simplu. Sunt aceia care nu reuşesc să te privească în ochi, care lasă capul jos şi fug de întâlnirea cu tine. Unora li se pare prea umilitor să ceară scuze sau să ofere explicaţii – pe aceştia îi întreb dacă e mai bine să evite mereu întâlniri, să trăiască cu spaima că li se va cere socoteală în locuri mai mult sau mai puţin publice, să ştie că au greşit grav cuiva.

Mie una nu-mi place să trăiesc cu regrete, de aceea voi alege mereu comunicarea. Dacă am greşit cuiva şi nu mi-am dat seama, prefer să vină să mi se ceară socoteală. Dacă sunt conştientă de greşeală, mă duc eu şi-mi cer scuze. Aşa mi se pare cel mai bine.

 

15 Comments on Calea cea mai simplă nu e întotdeauna cea mai bună

  1. In unele cazuri (poate nu cel relatat de tine) oamenii refuza sa recunoasca faptul ca au gresit, pentru ca de mici suntem invatati ca asta e ceva rau.
    Sau… Poate uneori oamenii nu isi dau seama de implicatiile actiunilor lor, si atunci nu-si cer iertare pentru ca nu considera ca au de ce.

    Am remarcat de mai multe ori cat te deranjeaza cand altii isi asuma meritele pentru munca ta. Sau a altora. Nu ca n-as fi in asentiment, insa mie mi se intampla extrem de rar (din fericire), asa ca sunt putin mai pasiva.

    • In cazul relatat de mine, chiar cred ca persoana respectiva nu vrea sa recunoasca ca a gresit, mai mult, da vina tot pe mine. De ce, nu stiu, nu i-am zis eu sa copie, asta ea a hotarat sa faca iar consecintele aparute sunt normale.
      Da, intr-adevar, se pare ca asta ma deranjeaza mult. 🙂 Eu mai ajut pe altii sa-si faca treaba, si nu ma supar decat cand ma fura pe la spate, fara sa-mi spuna, si ma trezesc cu surprize neplacute.

    • Supararea iti trece…iar daca dureaza prea mult inseamna ca noi o alimentam si nu ne dam voie sa o uitam.
      Insa trece mult mai repede daca suntem si ajutati de cel care ne-a gresit – cu scuze, cu explicatii sau motivatii.

  2. Chiar voiam sa scriu un articol pe tema asta. despre greseli si cum ni le asumam.
    Eu de regula sunt foarte cinstita cu mine si cu ceilalti. De ce sa o dau cotita? Pana la urma orice om cu un dram de inteligenta poate intelege o greseala. sau mai mult, poate face diferenta intre un lucru facut din greseala si un lucru intentionat. Eu admit cand gresesc si nu mi-e rusine cu asta. Pana la urma si eu apreciez oamenii care sunt in stare sa isi asume responsabilitatea faptelor si vorbelor lor.

    • Cu totii gresim, insa putini dintre noi recunosc si/sau isi cer scuze. Multi prefera sa existe oameni suparati pe ei, decat sa spuna 3 cuvinte: Imi pare rau. Nu-i inteleg, zau.

  3. Vai de mine, imi clanxoneaza un capcaun de 5 minute sub fereastra, astfel incat am uitat ce am vrut sa scriu. E 23.10 , oare daca ies si il trimit la dracu , ii stric seara? Nu stiu de ce dar sunt sigura ca o femeie nu prea face de-astea……asadar 95% tre sa fie un capcaun…..
    Eu n-am prea avut probleme de-astea in facultate. Ne intelegeam dinainte daca nu stiam un subiect sa ne inspiram unul de la altul si sa schimbam suficient de mult textul….

    • Mai patesc si eu cu claxoane din astea sub geam. Sau mai rau, cu alarme de la masini care nu se mai opresc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.