Duminică seara, cuibărită bine în brațele iubitului, îmi pun deoparte ochelarii și mă pregătesc de somn. Brusc, îmi apare în minte o imagine: eu, marți, la bancă, scoțând ștampila firmei din geantă, semnând un ordin de plată. Dar am mai luat ștampila de la bancă? Sau am uitat-o acolo? Îmi amintesc apoi că vineri nu am găsit ștampila pe biroul meu, așa că am folosit-o pe cea din biroul de contabilitate. Deci am uitat-o. La bancă. Cu siguranță.
Mă trec fiori reci. Încep ușor să intru în panică. Mă gândesc la diverse…Oare au pus-o cei de la bancă bine? Dar de ce nu m-au sunat că au găsit-o? Oare a luat-o cineva care a trecut pe acolo? Apoi încep să mă gândesc că am pierdut-o tocmai marți iar azi deja e duminică.
Încerc să adorm. Mă tot consolez că acum nu am ce face, trebuie să aștept până mâine dimineață, să mă duc să întreb la bancă. Dar ia și adoarme acum dacă mai poți. Mă gândesc la ce trebuie făcut în continuare, dacă nu găsesc ștampila. Trebuie să o declar nulă, să fac ștampile noi, care să fie diferite de cele de acum, să mă duc la bancă să fie înregistrată noua ștampilă alături de specimenul de semnătură. Destul de mult de umblat, pe vremea asta urâtă, în condițiile în care mai sunt și răcită…și pentru ce? Pentru că am fost amețită.
Reușesc să adorm. A doua zi mă îmbrac mai repede ca niciodată, la 8 și 5 minute sunt deja ieșită din casă. Ajung în zona biroului, grăbită să parchez să ajung la bancă, să clarific odată situația, da locuri de parcare ioc. Sunt Zilele Iașului, tot centrul e plin de furgonete, parcările de la Palatul Culturii și din spatele Halei Centrale sunt blocate. Parchez într-un final tocmai la Teatrul Național, merg prin frig și un pic de ploaie până la bancă. Nervoasă și supărată pe mine blestem că avem cont tocmai la OTP Bank și nu la ING. Pentru fiecare extras de cont, pentru fiecare ban pus sau scos din cont, trebuie să merg la bancă cu buletinul și ștampila. Noroc că e cât de cât aproape de birou. Trebuie să deschidem cont la ING, neapărat.
Ajung la bancă, doamna de acolo mă asigură, foarte sigură pe sine, că nu am lăsat acolo nici o ștampilă. Mă întorc la servici, încep să caut sub birouri căci parcă îmi amintesc că am dat jos niște obiecte de pe masă săptămâna trecută. Nu găsesc nimic. Mă hotărăsc să-mi sun șeful să-l întreb dacă nu cumva a luat el ștampila, fiind sigură că nu s-a întâmplat așa ceva. Mă aștept și la un pic de ceartă și nervi din partea lui, pe care îi merit cu prisosință.
Sun, răspunde, îl întreb dacă a luat el cumva ștampila. Zice că nu. Cu speranțele aproape nule, îl întreb dacă sunt două ștampile, cea de pe biroul meu și cea de la contabilitate. Îmi răspunde că nu, este doar una, a luat el ștampila de pe biroul meu și a dus-o la contabilitate. 🙂
Și uite așa m-am liniștit. Misterul a fost rezolvat, până la urmă nu am fost vinovată de nimic, nici măcar de neatenție. Nu pot nici să învinovățesc omul că nu-mi zice cap coadă tot ce face. Asta e, ghinionul meu. M-am stresat degeaba, așa cum o fac de fiecare dată. Nu e posibil să nu-mi fac tot felul de scenarii în cap, care de care mai groaznice și cu final mai teribil.
Așa mi-am început eu săptămâna. Sper că lunea voastră a fost mai bună. (deși, după acest start de zi, după ce m-am liniștit, toate mi s-au părut ușoare și frumoase 🙂 )
24 Comments on Povestea cu ştampila
Leave a Reply to Mihaela Cancel reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Asa sunt si eu cand am impresia ca am gresit cu ceva ;;)
Da… 🙂 Ma cam enerveaza ca intru atat in panica, ca nu e chiar mare grozavie, se poate rezolva. Dar numai gandul ca am gresit ma termina psihic.
Totul e bine cand se termina cu bine! 🙂 Sa-l vad si eu pe ala(sa-l invidiez) care nu intra in panica cand descopera ca a ratacit sau mai rau, ca a pierdut un document sau obiect important. Poate sunt persoane care isi mentin calmul, luciditatea, eu reactionez ca si tine, fac scenarii care mai de care mai fanteziste, ma pierd total, disper, ma trec toate transpiratiile, ma ia cu lesin, pana cand, intr-un final, lucrurile se rezolva de la sine. :)) Mult zgomot pentru nimic. 😀
Da, asa e. :)) A fost aiurea ca m-a apucat panica tocmai duminica seara, pe la 12 noaptea, cand chiar nu aveam ce face. Nu stiu cum tocmai atunci mi-am amintit eu de aceasta chestiune. 😛
Cred ca persoanele mai in varsta, mai experimentate, nu intra asa usor in panica. Unele din ele, nu toate. Mama mea pare a fi o asemenea persoana, ea nu se sperie chiar usor. Bine, e si expert contabil si face si audituri si are suficiente cunostinte financiare, contabile, ca sa nu se sperie de orice nimic.
ooo..da, loc de parcare chiar ca nu o sa fie. Pe 1 oct a inceput anul universitar si dp atunci s-a aglomerat, de acum cum se deschid tarabele pe strada palatului gata cu parcarea. Eu cum stau aproape de centru nici macar in propria parcare din spatele blocului nu mai am loc seara :))
Pup
Ah, te compatimesc Adina…sa stii ca stiu cum este. Eu stau in Copou, aproape de facultati, si in parcarea din spatele blocului acum parcheaza studentii din alte orase, care stau pe la camine sau in gazda. Foarte greu mai gasesc locuri de parcare.
Eh, macar azi am gasit un loc bun de parcare, aproape de birou. Nu ca ieri la Teatru. :))
Greu inceput de saptamana! dar cel mai frumos e cand se termina cu bine!
Eu am umblat de mi-au sarit capacele prin oras, si inca mai am de umblat cam tot atata! :)))
Da, si a fost bine ca s-a terminat luni la ora 9 dimineata, asa am putut sa am o zi linistita in continuare. Si am fost mult mai vesela si mai binedispusa.
Si eu ma panichez la fel :)).
🙂 Se pare ca majoritatea dintre noi procedam asa. 😛 Macar daca nu m-ar apuca panicatul noaptea, in pat, ci ziua, cand pot gasi solutii si ajutor. 🙂
am avut si eu cateva momente de panica de nu stiam ce sa mai fac..:| important e ca s-a rezolvat..;)
Doar nu voiai sa te apuce panica intr-un moment in care puteai sa gandesti limpede si nu aveai nevoie de somn pentru a te trezi devreme a doua zi dimineata? :))
Da, exact. :))
Bine că e cu final fericit.
Eu m-am trezit săptămânile trecute la magazin că n-am… portofelul.
M-am crizat… credeam că mi s-a furat la metrou… deja mă gândeam câte drumuri o să trebuiască să fac pentru acte… aveam și o bănuială că poate l-am pierdut pe la muncă… am dormit ca pe ace toată noaptea. 😆 M-am devreme de tot la muncă… era căzut pe lângă birou… cred că îl împinsesem și nu intrase în poșetă, ci pe lângă. 😆
🙂 Asemanatoare pataniile noastre. Numai ca la tine ar fi fost mult mai mult de umblat, pentru a reface actele…
Eu mai mult ca sigur nu as fi adormit si as fi mers atunci la servici sa caut stampila :))
In birou o cautasem si vineri si nu o gasisem, deci erau sanse foarte mici sa fie acolo. Si nici nu era, cel putin nu in biroul meu. 🙂
La fel ma agit si eu ,de foarte multe ori din nimicuri. Ma agit chiar si atunci cand stiu ca lucrurile au rezolvare!
Bine ca si la tine s-a terminat ok si s-au dus fiorii reci. 🙂
Da, dupa aia am fost tare happy. Totul mi s-a parut asa usor. 🙂
Mda .. Stiu cum este 🙁 . Si eu imi fac o gramada de scenarii dar toate numai rele. Ma panichez,imi transpira mainile .
Eu imi si rod unghiile…uneori. M-am cam dezvatat acum, ca nu-mi mai vine sa-mi stric unghiile crescute.
asta spunea si paul aici http://life.mug.ro/2011/10/11/scenarii/#comment-3416
Huh, interesanta postarea, amuzanta as putea spune acum dar atunci…
M-am panicat si eu o data, am depus banii firmei si am trimis foaia de depunere fara sa o stampilez (am uitat deh!), dupa ce am realizat nu stiam ce sa mai fac, am sunat la banca sa mi-o trimita inapoi sa pun stampila,nu raspundea nimeni. Nu stiu ce era in capul meu! Am plecat acasa, si mi-am vazut de treaba cu gandul sa o rezolv a doua zi. Insa nu s-a sesizat nimeni:)))
Eh, avem si noi tendinta sa ne ingrijoram prea mult si prea repede. 🙂