Cursa serului din 1925

Din când în când, mai prind câte o emisiune pe Discovery sau National Geographic despre o întâmplare deosebită ce a avut loc în trecut. Așa s-a întâmplat și zilele trecute, când am vizionat un episod din seria “When Weather Changed History“, despre cursa de sănii spre Nome (Alaska) din 1925. M-am gândit că astfel de momente trebuie cunoscute de fiecare dintre noi, așa încât voi căuta, mă voi informa și voi scrie articole despre evenimente memorabile, dar mai puțin cunoscute, din istorie.

Suntem în iarna anului 1925, în Nome, Alaska. Orășelul adăpostește aproximativ 1500 de oameni, 455 nativi din Alaska și 975 de descendență europeană. Condițiile de trai sunt foarte grele, datorită temperaturilor inumane din timpul iernii. Mai mult, orașul este aproape izolat – din noiembrie până în iulie, nu se poate ajunge aici cu vaporul datorită gheții. Singura modalitate de transport este prin ruta Iditarodului, de 1510 km, de la portul Seward din sud. Poșta și proviziile sunt aduse de săniile trase de câini, pe această rută. Poșta din afară teritoriului Alaskăi este adusă cu trenul din portul Seward până la Nenana (680 km) și apoi transportată de la Nenana la Nome (1085 km) de sănii trase de câini, cursă ce durează de obicei aproximativ 25 de zile.

Singurul medic din Nome (și din zonă) este Curtis Welch, care lucrează în Spitalul Maynard Columbus (cu doar 24 paturi), ajutat de 4 asistente medicale. În vara lui 1925, stocul său de 80.000 de unități de antitoxină pentru difterie a expirat, iar comanda sa de noi unități nu a sosit înainte ca portul să se închidă.

Cu puțin timp după plecarea ultimului vas din acel an, un nativ din Alaska de 2 ani prezintă simptomele difteriei. Difteria este o boalムinfecțioasムa căƒilor respiratorii, gravăƒ, la care complicațiile pot duce la cazuri mortale. A doua zi copilul a murit, iar în următoarele zile au fost raportate mai multe îmbolnăviri, iar mai mulți copii au murit. Medicul nu a vrut să folosească unitățile expirate de antitoxină, dar în cele din urmă a administrat medicamentul unei fetițe de 7 ani, ca ultimă speranță. A murit și ea după câteva ore.

Welch a realizat gravitatea situației, așa încât a stabilit o întâlnire cu primarul orașului, după care s-au trimis 2 telegrame, una către Washington, prin care se cerea un milion de unități de antitoxină pentru a opri epidemia de difterie, și una către orașele principale din Alaska, pentru a le anunța de pericol.

Până pe 24 ianuarie au mai murit doi oameni și s-au mai confirmat încă 20 de cazuri de difterie. Alte 50 de cazuri erau cu risc de îmbolnăvire. În trecut, gripa spaniolă a dus la moartea a jumătate din populația Nome-ului, așa încât se aștepta și acum ca fără antitoxină, cazurile de deces să fie numeroase. O problemă era că nativii din Alaska nu aveau rezistență la acest tip de boli.

Între timp, la Washington se discută despre modalitatea de transport a serului către Nome. Pe apă nu se putea, s-a discutat posibilitatea trimiterii unor avioane, însă tehnologia și clima făceau ca drumul să fie prea periculos. Singura soluție erau săniile trase de câini. S-au format mai multe echipe, pentru ca drumul obișnuit de 25 de zile să se facă doar în câteva zile. S-au trimis 300.000 de unități de antitoxină, adică un pachet de 9 kg.

Trebuie menționat că temperaturile în Nome în acea perioadă erau între -20 și -50 °C. Chiar și fiolele cu antitoxină au trebuit să fie împachetate foarte bine, pentru a nu îngheța de tot.

Cel care a început lungul drum a fost “Wild Bill” Shannon, pe 27 ianuarie. Acesta avea alături o echipă de 9 câini neexperimentați, conduși de câinele Blackie. A ajuns la Minto după câteva ore, suferind de hipotermie și degerături la nivelul feței. Temperatura era de -52 grade. După ce a încălzit serul și s-a odihnit 4 ore, Shannon a pornit din nou la drum, cu doar 6 câini. Ceilalți trei au murit, imediat după ce Shannon s-a întors după ei.

Între timp în Nome apăreau noi cazuri de îmbolnăviri. Pe 30 ianuarie a fost anunțat al 5-lea deces ca urmare a bolii. Din acest motiv s-a hotărât să se adauge noi echipe pe drum, pentru ca să se poată călători fără pauză.

Edgar Kallands a preluat serul de la Shannon. A urmat echipa condusă de George Nollner, Charlie Evans (căruia i-au murit 2 câini pe drum, de frig), Tommy Patsy, Victor Anagick, Myles Gonangnan, Henry Ivanoff. Toți au mers în condiții inumane: furtuni de zăpadă, temperaturi de -57 °C, ceață.

Pe 30 ianuarie, numărul cazurilor de îmbolnăviri din Nome ajunsese la 27. Toată speranța locuitorilor erau în câini și conducătorii lor.

De la Ivanoff, serul a fost preluat de Leonhard Seppala, un conducător experimentat, care a parcurs și cea mai dificilă parte a drumului. Pe frig, vânt, trecând peste gheața care se spărgea și care amenința să-i scufunde în apă, Seppala a juns în cele din urmă în Golovin, unde a predat serul lui Charlie Olsen, pe 1 februarie, la ora 15.00.

În Nome, pe 1 februarie, numărul bolnavilor de difterie ajunsese la 28. Serul de pe drum ajungea pentru tratarea a 30 de bolnavi.

Pe drum, Olsen a suferit degerături grave la mâini, atunci când a pus pături peste câini. Temperatura era de -ˆ’57°C. A ajuns în Bluff într-o stare proastă. Se anunța o furtună, însă Gunnar Kaasen, următorul conducător, nu a mai așteptat și a plecat la drum. Acesta a și ajuns în Nome pe 2 februarie, la ora 5 dimineața. Nu s-a spart nici o fiolă de antitoxină pe drum și, după ce a fost încălzită, a putut fi administrată bolnavilor.

În total, echipele au acoperit 1085 km în 127.5 ore, un record național la acea vreme, realizat în condiții inumane: temperaturi, furtună, vânt puternic.

Un al doilea transport de ser a pornit pe 8 februarie și a ajuns pe 15 februarie la destinație. La acest drum au participat cam aceleași echipe, care au înfruntat încă o dată vremea îngrozitoare.

În prezent această cursă din 1925 este reconstituită în fiecare an, prin cursa de sănii trase de câini pe ruta Iditarodului. Bineînțeles, nu se suportă aceleași condiții vitrege, atât conducătorii cât și câinii sunt mult mai bine protejați.

Povestea relatată mai sus este impresionantă prin faptul că acei conducători de sanie s-au sacrificat pentru a salva niște copii de la moarte sigură, riscându-și viața, trecând prin momente de tortură (oare cum te simți la -ˆ’57°C?). Și este tristă deoarece cu tot efortul, un număr de 5-7 persoane au murit de difterie, iar mai mulți câini nu au supraviețuit drumului și au murit de frig.

Sursă de informare:

http://en.wikipedia.org/wiki/1925_serum_run_to_Nome

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Thanks for passing by↓



6 Comments on Cursa serului din 1925

  1. Ema
    October 25, 2011 at 2:49 pm (6 years ago)

    Foarte interesant! Am avut ce sa citesc azi in pauza de masa. 🙂

    Reply
    • Mihaela
      October 25, 2011 at 2:54 pm (6 years ago)

      Ma bucur ca ti-a placut Ema. 🙂 Stiu ca e cam lung articolul, dar inca e povestit pe scurt, ar mai fi fost multe de adaugat.

      Reply
  2. Diana
    October 27, 2011 at 10:04 am (6 years ago)

    Îmi aminteşte de “Balto”. 🙂 M-a mişcat!

    Offtopic: Citeam demult, dar abia azi m-am abonat. În cursul procesului de abonare, iete-te ce cuvânt îmi dă wordpress să introduc la Word Verification: “falit”! :)))) Da, aia-s eu. Ce bine mă cunoaşte wordpressul. He he!

    Reply
    • Mihaela
      October 27, 2011 at 10:08 am (6 years ago)

      Pai Balto chiar a participat la aceasta cursa. 🙂 Nu am mai mentionat eu in articol. El era unul din cainii lui Gunnar Kaasen, cel care a parcurs ultima parte a drumului catre Nome.
      Se pare ca Balto are si o statuie in Central Park. 🙂

      Ma bucur ca te-ai abonat si ca citesti blogul! 🙂 Multumesc!

      Reply
  3. George
    October 28, 2011 at 8:05 pm (6 years ago)

    Am vazut si eu emisiunea cu acest episod si de-abia astept sa ma uit si la altele. Vezi ca duminica, la ora 22.00, pe National Geographic se difuzeaza iGenius. Am vazut intr-un articol precedent ca esti interesata de Apple si Steve Jobs. 🙂

    Reply
    • Mihaela
      October 28, 2011 at 8:08 pm (6 years ago)

      Multumesc! Chiar am sa ma uit la emisiune, pare interesanta.

      Reply

Leave a Reply

More in diverse
Reclama Apple Macintosh 1984

Zilele astea citesc cartea Steve Jobs - iLeadership pentru o nouă generație și pot spune că am aflat câteva lucruri...

Close