Un profesor de muzică își confundă (la propriu) soția cu o pălărie. Un bărbat nu-și recunoaște propriul picior. O femeie nu mai știe ce înseamnă stânga. Persoane considerate retardate mintal dovedesc capacități ieșite din comun. Toate aceste bizarerii sunt cazuri neurologice reale, cu care s-a confruntat doctorul Oliver Sacks. 24 de asemenea povestiri alcătuiesc o imagine asupra minții omenești a€“ am fi tentați să spunem: asupra patologicului, dacă am putea trasa o frontieră netă între normalitate și patologie. Cu veritabil talent literar (e scriitor în toată puterea cuvântului), Oliver Sacks nu se aventurează să tragă concluzii și să eticheteze, ci prezintă un tulburător spectacol al minții.

Cum să nu te atragă o asemenea carte? Eu sunt pasionată de acest domeniu, de patologic în general, așa că n-am stat pe gânduri, am scos 32 lei și am cumpărat cartea dintr-o librărie Humanitas. Ulterior am aflat că și mama avea această carte, ediție mai veche – a fost publicată în 1985, și am găsit-o și în întregime pe scribd (click aici, dacă sunteți interesați) dar nu-mi pare rău că am cumpărat-o. Are farmecul ei o carte nou nouță.

În această carte ne sunt prezentate cazuri și sindroame corespunzătoare ale emisferei drepte. Autorul ne spune că întreaga istorie a neurologiei și a neuropsihologiei poate fi privită ca o istorie a investigării emisferei strângi, pentru că sunt mai ușor de demonstrat, față de cele ale emisferei drepte. Și poate pentru că s-a presupus că emisfera dreaptă este mai primitivă, cea stângă fiind sofisticată, specializată și reprezentând o excrescență foarte recentă a creierului omului. Însă “emisfera dreaptă este cea care controlează capacitățile cruciale de recunoaștere a realității, pe care orice ființă vie trebuie să le posede pentru a supraviețui.”

“Emisfera stângă, asemenea unui calculator atașat creierului de bază al ființei, este proiectată pentru programe și scheme de lucru, iar neurologia clasică era preocupată mai mult de scheme decât de realitate, astfel încât atunci când, în cele din urmă, au apărut unele sindroame ale emisferei drepte, ele au fost catalogate drept bizare.” 

Poate de aceea autorul și-a propus să realizeze această carte, unde amintește și de Anton, Potzl, Luria, care au încercat să exploreze în trecut emisfera dreaptă. Mai mult, el a fost interesat în mod special de tulburările neurologice care afectează sinele. Cele 24 de povești sunt impresionante și ridică multe întrebări. Nu se oferă indicații de tratament (doar administrarea de L-Dopa), pentru că nu s-a putut face mare lucru pentru pacienți, însă numai faptul că citești despre așa ceva, despre faptul că asemenea afecțiuni/deficiențe pot apărea, te poate face să realizezi cât de prețioasă este viața, cum azi poți fi bine și mâine poți să fii atât de rău încât nici măcar să nu mai știi de tine.

Vă imaginați cum ar fi ca mâine să vă treziți și să nu știți dacă sunteți fericiți sau nu, dacă vă doriți ceva sau nu, să nu vă amintiți nimic, să nu vă puteți descurca singuri? Și vă puteți imagina să pățiți așa ceva fără nici o avertizare, fără nici un simptom? Este crud, este nedrept, este incredibil că se poate întâmpla așa ceva. Cum poți să trăiești, să fii fizic sănătos, dar să nu mai știi de tine?

Câteva fragmente din carte care mie mi s-au părut deosebite:

  • Dacă un om a pierdut un picior sau un ochi, el știe că a pierdut un picior sau un ochi; dar dacă a pierdut un sine – pe sine însuși – nu poate ști acest lucru, deoarece el nu se mai află acolo pentru a ști.
  • Ea continua să simtă, din cauza persistenței pierderii proprioceptiunii, că trupul ei e mort, ne-real, că nu este al ei – nu poate pune stăpânire pe propriul ei trup. Nu știe cum să descrie această stare, găsește doar analogii derivate din alte simțuri: “Simt că trupul meu e orb și mut față de el însuși…nu are simțul de sine” – acestea sunt vorbele ei.
  • De pe masa lor a căzut o cutie cu chibrituri care și-a vărsat conținutul pe jos: “111” au strigat amândoi simultan; apoi, în șoaptă, John a zis: “37”….Am numărat chibriturile – mi-a luat ceva timp – și era 111. “Cum ați putut număra chibriturile așa repede?” am întrebat. “N-am numărat”, au zis ei. “Am văzut că erau 111.” “De ce ați șoptit “37” și ați repetat acest număr de trei ori?” i-am întrebat pe gemeni. Au răspuns într-un glas: “37, 37, 37, 111” Ei ajunseseră la divizorii numărului 111 fără să aibă vreo metodă, fără măcar să “știe” ce înseamnă divizorii. Oare nu observasem mai înainte că ei nu erau în stare nici de cele mai simple socoteli și că nu înțelegeau ce erau înmulțirea sau împărțirea? Și totuși acum, în mod spontan, împărțiseră un număr divizibil în trei părți egale.

Așadar, în carte veți afla despre doamna care nu-și simțea trupul și se putea mișca sau controla doar cu privirea – de exemplu, ca să-și poată mișca mâinile sau să le țină într-o anumită poziție, trebuia să le vizualizeze; veți afla de bolnavul de Parkinson care nu putea să stea drept, ci stătea ușor înclinat; despre oameni care nu-și mai recunoșteau o mână sau un picior – îl vedeau ca membrul unui cadavru, un membru desfigurat, oribil, și voiau să scape de el; despre oameni care auzeau în minte o melodie din copilărie; despre oameni cu IQ de maxim 60, retardați, care însă “văd” numerele sau sunt extrem de talentați la muzică. Și multe alte cazuri.

Interesant de stiut: Revenire la viață este un film dramă american din 1990 bazat pe cartea de memorii Awakenings(1973) a lui Oliver Sacks. El relatează povestea adevărată a neurologului britanic Oliver Sacks, care a descoperit în 1969 efectele benefice ale drogului L-Dopa, nou descoperit în acea vreme. El a administrat drogul unor pacienți catatonici ce supraviețuiseră epidemiei de encefalită letargicădin 1917-1928. Pacientii au fost “readuși la viață” după decenii de trai în stare catatonică și au trebuit să se descurce acum într-o cu totul altă perioadă. (sursa)

6 Comments on Omul care își confunda soția cu o pălărie – Oliver Sacks

  1. pare foarte interesanta cartea desi asa cum ai mentionat te pune pe ganduri…eu am gasit-o pe internet sper sa am timp sa o citesc, pierderea sinelui mi se pare o problema care merita aprofundata desi e in acelasi timp trista si bizara 🙁

Leave a Reply to Awakenings (1990) | Mihaela Anghel Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.