Astăzi am bucuria să anunţ cei trei câştigători ai concursului Eucerin Sun. Vă mulţumesc tuturor pentru participare şi sper că veţi rămâne şi în viitor alături de mine pentru că vor urma şi alte concursuri.
În copilărie, ca şi acum de altfel, am fost mereu liniştită, cuminte, cu prea puţină energie pentru a o investi în activităţi mai periculoase. De aceea nici nu mă pot “lăuda” cu oase rupte sau capuri sparte. Ceea ce nu mă poate decât bucura. Cu toate acestea, aşa precaută cum am fost, tot am păţit-o de câteva ori. N-a fost agitaţia de vină, ci neatenţia sau purul ghinion.
Lovitura cea mai gravă, singura care are urme şi-n prezent, a fost cea de la nas. Aveam vreo 12 ani, eram în vacanţă, în curte, mă dădeam în scrânciob. Acelaşi scrânciob în care mă dădeam de câteva ori pe zi, la tot felul de viteze şi înălţimi. De această dată nu aveam viteză, ba chiar eram aproape oprită şi voiam să cobor de pe el. Atunci când am pus piciorul pe dalele de ciment de sub scrânciob, am alunecat (de ce, nu ştiu, doar ghinion), mi s-au dus picioarele în spate şi am căzut cu faţă pe jos. Cât am avut timp m-am aparat cu coatele, dar tot am reuşit să-mi lovesc bine de tot nasul. Însă un pic de noroc tot am avut. Nu mi s-au spart ochelarii ca să-mi intre cioburi în ochi, nu mi-am spart nasul, nu mi-am spart dinţii.
Acum câteva zile Raluca m-a întrebat prin intermediul blogului care este articolul meu preferat. M-am gândit bine şi m-am hotărât să nu aleg un articol, ci mai bine să vă spun ce-mi place cel mai mult să scriu, ce tip de articol îmi este cel mai drag, de care sunt mândră, pe care l-aş reciti cu drag oricând.
Cel mai mult îmi plac articolele despre călătoriile pe care le-am făcut. De aceea mi-am şi ocupat din timp ca să fac o pagină diferită unde să le structurez frumos, pe zone şi ţări. Le recitesc cu drag, mă bucur să-mi amintesc pe unde am fost, ce am făcut acolo, să văd poze. Şi mai mult mă bucur că ştiu că nu le-am scris doar pentru mine, ci că sunt şanse destul de mari să ajute pe cineva care caută informaţii despre acel loc. Singurul meu regret este că nu m-am apucat de acest blog de mai mult timp, mai ales că în anul 2008 am călătorit foarte mult, am fost într-un tur al Europei, am fost în Grecia, am fost şi la Paris. Aş fi avut ce să scriu. Iar acum e prea târziu, amintirile s-au mai estompat, nu mai ţin minte decât fragmente din acele excursii (bine măcar că am făcut suficiente fotografii care să-mi amintească).
Mereu am admirat firmele care au posibilitatea de a-şi trimite angajaţii în team building-uri, care organizează evenimente pentru angajaţi, care sunt implicaţi în relaţia cu angajaţii şi în relaţia dintre angajaţi. Mi s-a părut foarte eficient, modern, corect. Ca la carte cum s-ar zice.
Asta până când am fost în pielea unui astfel de angajat. Un angajat căruia i se prezentau o mulţime de activităţi în afara serviciului, de distracţie, de comunicare, de învăţare, dar toate având loc în weekend. Şi aici a apărut o problemă pentru că eu vreau să am măcar 2 zile pe săptămână pe care să le pot petrece cu familia mea. Mai ales când ştiu că în restul săptămânii se lucrează până după ora 6 seara.
Nu sunt mare amatoare de filme. Dacă am un pic de timp liber, atunci mă uit la seriale. Nu ştiu de ce, poate pentru că serialele sunt mai scurte, poate pentru că ajung să mă ataşez de personaje şi mă bucur că mă pot întâlni cu ele săptămânal. Cu toate acestea îmi place foarte mult să merg la cinematograf. Şi nu spun nu vizionării de filme împreună cu prietenii.
Aşadar, vă prezint mai jos filmele văzute în ultima perioadă, poate sunteţi în căutarea unuia bun.
Cu nici o săptămână înainte de Paşte, când ar fi trebuit să-mi stea gândul la ce bunătăţuri pun pe masă, am învăţat să fac injecţii. O colică biliară ne-a cam încurcat planurile de vacanţă iar tratamentul consta în multe medicamente, care trebuiau administrate intravenos pentru că era singurul mod prin care era sigur că vor rămâne în organism.
Am învăţat astfel cum se face o injecţie intramusculară. Pacientă mi-a fost mama, care a rezistat cu brio încercărilor mele şi m-a încurajat mereu, lăudându-mă şi mulţumindu-mi pentru ajutor. Am făcut în acele 4 zile de vacanţă aproximativ 30 de injecţii. La început mi-era teamă că provoc durere, că nu bag acul unde trebuie, că s-a învineţit pielea. Îmi tot ceream scuze pentru durere, pentru stângăcia mea. Bucuria mea a fost că mi s-a spus că am mâna uşoară, că nu doare, şi bineînţeles faptul că în 2 zile mama se simţea din nou bine.
Sunt extrem de mofturoasă când vine vorba de mâncare, lucru care nu prea convine familiei mele, care ar vrea să mă vadă mâncând orice mănâncă şi ei. Şi nu zic, poate gusturile mele denotă că sunt mofturoasă, răsfăţată, fiţoasă, dar nu văd cu ce sunt mai diferită decât o persoană care alege să fie vegetariană, de exemplu.
Ce nu mănânc eu?
Caşcaval
Dintre toate mâncărurile, acestea este cel mai popular pe care eu nu vreau să-l accept. De când mă ştiu am refuzat caşcavalul. În copilărie sora mea încerca din greu să mă facă să mănânc aşa ceva, ea fiind mare fan. Îmi amintesc că o dată mi-a zis că nu mai vorbeşte niciodată cu mine dacă nu mănânc caşcaval, aşa că am luat o firmitură de caşcaval (fix o firmitură), am băgat-o într-un cocoloş mare de miez de pâine şi am mâncat, sperând să nu simt deloc gustul. Incercam să înghit, ca să nu-l simt.
Mult timp n-am mâncat nici pizza, de-abia pe la 19 ani am fost convinsă să încerc. Şi acum îmi place, nu mai bag în seamă stratul de caşcaval, mozzarella sau ce-o mai fi pe deasupra, faptul că se întinde…încerc să mă axez pe celelalte ingrediente. Citeste in continuare: Mofturi de-ale mele
De când ţin minte, cele mai bune prietene ale mele atunci când mergeam la plajă erau cremele cu factor de protecţie solară. Şi motivul nu este cel la care vă aşteptaţi, nu mă gândeam eu la 14 ani la cancer, îmbătrânire prematură a pielii, afecţiuni oculare, probleme cardiace şi nici măcar la deteriorarea părului, ci pur şi simplu nu-mi plăcea (şi nici acum nu-mi place) cum arată pielea foarte bronzată. Mereu am preferat un bronz subtil.
Un alt motiv pentru care am folosit mereu creme cu SPF ridicat e că m-am ars o dată şi n-am mai vrut că istoria să se repete. Mai ales că şi statul ăsta la plajă e înşelător. Ai impresia că dacă nu stai liniştită pe păturică ci te duci în apă, înoţi, te bălăceşti, gata, nu te mai bronzezi, dar tocmai în apă te arzi mai repede.