Category: personal

Inspiraţia cea de toate zilele

Am momente când mă simt complet lipsită de inspirație. Stau în fața calculatorului, cu o pagină goală în față, așteptând să-mi apară în minte cuvinte, să se lege, să aibă un rost. Dar degeaba. Aproape niciodată nu reușesc să scriu așa.

Însă de curând am realizat că această lipsă de inspirație se poate trata. Poți să ai subiecte pentru blog zilnic, care de care mai interesante, poți veni cu ceva nou, poți veni cu ceva util. Important nu este timpul pe care îl petreci scriind, ci acela pe care îl folosești pentru documentare.

Citeste in continuare: Inspiraţia cea de toate zilele

Mi-am făcut o bucurie

După ce m-am tot gândit și răzgândit, întrebat și sfătuit, mi-am luat inima în dinți și mi-am cumpărat aparatul foto mult dorit, Sony Cyber-shot DSC-TX10.

Și…sunt tare fericită! Îmi place foarte, foarte mult! E pur și simplu adorabil, mic, subțire, elegant, finuț. Nu am apucat încă să umblu prea mult la el dar din câte am observat face poze grozave de la apropiere (de aceea l-am și luat). Am făcut o poză la un deget și se vedea perfect amprenta. Nu am mai avut un aparat foto care să facă poze atât de bune în detaliu, de aceea sunt foarte entuziasmată. 🙂

Ador faptul că este foarte ușor (110 grame) și cum spuneam și mai sus, atât de mic și subțire încât îmi încape în palmă (și eu am mâinile chiar mici). Snapsort.com îl plasează pe locul 1 printre camerele digitale similare de pe piață și tot pe locul 1 în topul camerelor digitale din aceeași categorie de preț. Vă recomand și vouă acest site dacă vreți să aflați detalii despre anumite aparate foto sau vreți să faceți comparații între camere. Pe mine chiar m-a ajutat să mă decid asupra unui model.

L-am cumpărat de pe eMag, la 1500 lei. Îl găsisem mai ieftin cu 200 lei pe un alt site, dar garanția era de doar 12 luni (în loc de 24) și nici nu mai auzisem vreodată de ei. În rest, mai erau magazine online unde era vândut la un preț de 1400-1450 lei, dar am preferat să apelez la o firmă în care am încredere și care are și magazin în Iași.

Ședința foto cu Sony DSC-TX10:

  

M-am gândit să fac și niște comparații: în prima poză este aparatul foto al bunicului meu (deci vechi de vreo 40 de ani) iar în a doua, Nikon D90 (al iubitului meu) și Sony DSC-TX10.

Citeste in continuare: Mi-am făcut o bucurie

Weekend cu aniversări, zăpadă și voie bună

Și a mai trecut un weekend, foarte frumos de altfel, dar în care iarăși n-am mai avut timp să scriu nimic pentru blog; de fapt de-abia dacă am deschis calculatorul. Noroc de draft-uri, mai am câteva articole de rezervă, tocmai bune pentru zilele fără inspirație și/sau timp liber.

Vineri, pentru prima dată după mulți ani, am asistat la jocul de artificii organizat cu ocazia Zilelor Iașului. Am plecat înspre Palatul Culturii cu un grup de oameni, ne-am pierdut de ei pe acolo, dar am găsit alții la loc. 🙂 Mai exact sărbătoriții Raluca și Emilian, cărora le zic și aici “La mulți ani!”, și colegi de gimnaziu și liceu. Artificiile au fost ok, mi-au plăcut destul de mult, deși mă așteptam la un final mai spectaculos. Scuzați poza, e făcută cu telefonul, și din păcate nu se observă mare lucru.

După artificii, ne-am oprit puțin în Underground Pub, ne-am înveselit acolo, ocazie cu care m-am mai dezghețat și eu puțin. Trebuie neapărat să ies mai mult în cluburi, să mai dansez, sunt mult prea serioasă pentru vârsta mea…

A venit și ziua de sâmbătă, zi în care a fulguit deasupra mea. Am făcut un mic drum până la Mănăstirea Hadâmbu, cu cățel (dar fără purcel 😛 ), și am avut surpriza să constatăm că acolo ningea serios. Jumătate din drum prezenta o imagine de toamnă perfectă, jumătate un peisaj de iarnă. Foarte frumos.

Citeste in continuare: Weekend cu aniversări, zăpadă și voie bună

Responsabilităţi în doi

O discuție de zilele trecute m-a pus pe gânduri. Mi s-a povestit despre o mică ceartă între mamă și fiică pornită de la faptul că fiica nu a călcat extrem de bine niște haine de-ale soțului ei. Nu voi vorbi despre exigența mamei, așa sunt ele uneori, ci de împărțirea responsabilităților după mutatul împreună/căsătorie.

Consider că o relație se maturizează atunci când cei doi locuiesc împreună, pentru că una este să te vezi cu cel drag câteva ore pe zi, după ce în prealabil te-ai aranjat frumos, și mergeți la plimbare, în restaurante sau cafenele, sau la unul din voi acasă și vă uitați la tv sau stați de vorbă, și una e să trăiți împreună. Deodată nu veți mai împărți numai momentele distractive și de relaxare, ci și cele stresante. Fiind numai voi, fără părinți, va trebui deseori să lăsați deoparte tot și să faceți curat, să gătiți, să spălați și să călcați haine, să aveți grijă de animale sau copii. Apar și clipe de enervare când poate constați că partenerul nu-și dă silința, că face mizerie, că nu se implică la aceste munci casnice la fel ca tine. Plus nervii care apar când partenerul vrea să aducă în casă ceva ce tu nu vrei sau vrea să aranjeze ceva într-un mod care ție nu-ți place. De asemenea, când stai toată ziua împreună, îți vezi partenerul așa cum este el, cu bune sau cu rele. Nu-l mai vezi doar când e machiat, aranjat, îmbrăcat frumos. Îl vezi și dimineata, ciufulit și cu cearcăne, si atunci când e bolnav, și atunci când n-are nici un chef, și în multe alte momente proaste. Peste toate astea se trece cu un pic de compromis, cu iubire și răbdare, iar în final se poate conviețui în armonie.

În cazul nostru, responsabilitățile au fost împărțite pe parcurs, după ce ne-am cunoscut mai bine felul de a fi și de a trăi. Am venit amândoi de acasă cu un stil de viață relaxat. Niciunul din noi nu avea mari responsabilități când stăteam cu părinții, nu spălam, nu călcam, nu făceam mâncare (decât chestii simple), nu făceam curat. Am fost amândoi răsfățați de părinți, și din acest motiv ne-a fost puțin dificil să ne descurcăm singuri.

În primul an de facultate (și de locuit împreună) eu încă îmi duceam hainele mamei mele, să le spele și să le calce. Mâncare luam de la bunici și părinți, curățenie mai făceam noi, sau mai angajam pe cineva să vină să ne facă, o dată pe lună, o curățenie mai serioasă.

Pe parcurs, încet, încet, am învățat să ne mai descurcăm și singuri. În prezent eu sunt responsabilă cu spălatul vaselor (activitatea casnică care îmi face cea mai mare plăcere), curățenia din bucătărie și baie, curățat pe jos, atârnat rufe, aranjare în dulap, șters praful. El dă cu aspiratorul, duce gunoiul, spală rufele (le pune în mașina de spălat), șterge uneori și praful, se ocupă de becuri și alte treburi mai bărbătești (cum le zic eu 😛 ). De călcat își calcă fiecare, mâncare facem amândoi, în funcție de timp și chef.

Citeste in continuare: Responsabilităţi în doi

YM

Acum câțiva ani, când am început să am un abonament rezonabil la internet care să-mi permită să fiu online 24 ore din 24, iubeam acest program de chat. Stăteam online de dimineață până seara, îl închideam doar când mergeam să dorm – deși uneori nici atunci măcar. Fie că eram la calculator sau nu, fie că eram în casă sau nu, eram conectată pe Yahoo Messenger.

Îmi amintesc de o întâmplare din acei ani, când am lăsat deschis YM vreo 2 zile, timp în care am fost plecată și n-am mai avut acces la calculator. Prezentam un idle de zeci de ore, motiv pentru care prietena mea cea mai bună chiar s-a speriat, a crezut că am pățit ceva. 🙂

Citeste in continuare: YM

Povestea cu ştampila

Duminică seara, cuibărită bine în brațele iubitului, îmi pun deoparte ochelarii și mă pregătesc de somn. Brusc, îmi apare în minte o imagine: eu, marți, la bancă, scoțând ștampila firmei din geantă, semnând un ordin de plată. Dar am mai luat ștampila de la bancă? Sau am uitat-o acolo? Îmi amintesc apoi că vineri nu am găsit ștampila pe biroul meu, așa că am folosit-o pe cea din biroul de contabilitate. Deci am uitat-o. La bancă. Cu siguranță.

Mă trec fiori reci. Încep ușor să intru în panică. Mă gândesc la diverse…Oare au pus-o cei de la bancă bine? Dar de ce nu m-au sunat că au găsit-o? Oare a luat-o cineva care a trecut pe acolo? Apoi încep să mă gândesc că am pierdut-o tocmai marți iar azi deja e duminică.

Încerc să adorm. Mă tot consolez că acum nu am ce face, trebuie să aștept până mâine dimineață, să mă duc să întreb la bancă. Dar ia și adoarme acum dacă mai poți. Mă gândesc la ce trebuie făcut în continuare, dacă nu găsesc ștampila. Trebuie să o declar nulă, să fac ștampile noi, care să fie diferite de cele de acum, să mă duc la bancă să fie înregistrată noua ștampilă alături de specimenul de semnătură. Destul de mult de umblat, pe vremea asta urâtă, în condițiile în care mai sunt și răcită…și pentru ce? Pentru că am fost amețită.

Reușesc să adorm. A doua zi mă îmbrac mai repede ca niciodată, la 8 și 5 minute sunt deja ieșită din casă. Ajung în zona biroului, grăbită să parchez să ajung la bancă, să clarific odată situația, da locuri de parcare ioc. Sunt Zilele Iașului, tot centrul e plin de furgonete, parcările de la Palatul Culturii și din spatele Halei Centrale sunt blocate. Parchez într-un final tocmai la Teatrul Național, merg prin frig și un pic de ploaie până la bancă. Nervoasă și supărată pe mine blestem că avem cont tocmai la OTP Bank și nu la ING. Pentru fiecare extras de cont, pentru fiecare ban pus sau scos din cont, trebuie să merg la bancă cu buletinul și ștampila. Noroc că e cât de cât aproape de birou. Trebuie să deschidem cont la ING, neapărat.

Ajung la bancă, doamna de acolo mă asigură, foarte sigură pe sine, că nu am lăsat acolo nici o ștampilă. Mă întorc la servici, încep să caut sub birouri căci parcă îmi amintesc că am dat jos niște obiecte de pe masă săptămâna trecută. Nu găsesc nimic. Mă hotărăsc să-mi sun șeful să-l întreb dacă nu cumva a luat el ștampila, fiind sigură că nu s-a întâmplat așa ceva. Mă aștept și la un pic de ceartă și nervi din partea lui, pe care îi merit cu prisosință.

Citeste in continuare: Povestea cu ştampila

Pericol public

În cartierul în care locuiesc, câinii vagabonzi nu sunt o problemă atât de mare (deși se găsesc cu zecile, de altfel ca pe orice stradă din România). Cea mai mare problemă sunt bătrânele care au adoptat câini vagabonzi.

Înainte să povestesc mai multe despre acest subiect, menționez că respect bătrânii și iubesc animalele. M-au învățat părinții mei să fiu politicoasă, răbdătoare și bună cu oamenii în vârstă. M-au învățat să iubesc și să apăr animalele. Însă toate aceste învățăminte nu sunt mai presus de instinctul meu de supraviețuire. Pentru că da, uneori la asta se ajunge, din cauza unor inconștienți.

Citeste in continuare: Pericol public

You are…every person you will ever meet

You say, “That is not me. I could never be like that. That person is other, is undeserving, a monster.” It’s an old story. It’s how wars begin, it’s how people turn on each other. And you know, it starts so simply too: “I am not you. I am nothing like you.” And it is, each time, a lie.

Because underneath all the layers of fear and the protection, we are, at our core, the same. We have the same needs. We carry with us the same capacity for good and evil […] you are … every person you will ever meet.

Citeste in continuare: You are…every person you will ever meet

Câteva lepşe

Am cam rămas în urmă cu lepşele primite, aşa încât vă prezint astăzi un articol de tip 3 în 1. 3 lepşe de la 3 fete care-mi sunt tare dragi.

Încep cu leapşa de la Addicted, care vrea să ştie ce îmi doresc de la Moş Crăciun. Nu e chiar prea devreme de discutat despre aşa ceva, mai sunt doar 4 luni până la Crăciun, iar mulţi dintre noi trebuie să economisim serios ca să ne cumpărăm de Sărbători nişte cadouri frumoase. Aşadar, de Crăciun îmi doresc:

  • aparat foto (încă ne gândim la model);
  • un ceainic/set ceai (da, încă unul, pentru mine se pare că nu există “prea multe ceainice” );
  • cărţi (vezi Wishlist)
  • cuptor cu halogen Vitacook (deşi e posibil să-l cumpăr mai devreme, văd că acum este la promoţie, se vinde împreună cu un mixer vertical)

A doua leapşă de astăzi este primită de la Questioare – trebuie să vă prezint 5 must have-uri pentru acest an. Mă voi referi doar la obiecte, nu la persoane sau situaţii. Îmi este mai simplu aşa. 🙂

Citeste in continuare: Câteva lepşe