Preţul aurului – Maria Olaru

Am aflat despre această carte de pe tolo.ro, Cătălin Tolontan fiind cel care a făcut şi prefaţa. Imediat mi-am dorit să o cumpăr, curioasă fiind să aflu cum este viaţa de gimnastă, cum e să creşti departe de familie, sub presiune constantă. Am avut un pic de aşteptat, până a fost lansată şi până a apărut şi pe elefant, de unde am cumpărat-o la jumătate de preţ (21 lei în loc de 39, transport gratuit, am ridicat-o de la punctul de livrare de pe B-dul Ştefan cel Mare şi am primit cadou şi o carte de colorat).

Povestea Mariei începe cu copilăria ei. Îşi aminteşte de o copilărie fericită, cu 2 părinţi care o iubeau şi 2 surori mai mari care o protejau. Dar include şi amintirile despre alcoolismul tatălui şi violenţa lui faţă de mama ei. Probleme care au sfârşit cu sinuciderea acestuia. Mama ei a recurs şi ea la alcool ulterior şi la parteneri de viaţă nepotriviţi. Maria a ales, prin anumite împrejurări, să devină gimnastă, s-a mutat la Deva, în cămin, unde a avut parte de diverşi antrenori.

Maria pomeneşte, printre altele, de cum erau pedepsite copilele, cu motiv sau fără, de cei care le instruiau şi aveau grijă de ele. Nu pe toţi îi învinovăţeşte, de cele mai multe ori îşi recunoaşte vina, dacă putem vorbi de un comportament al unui copil care justifică bătaie.

În timp Maria a trecut de la juniori la seniori, a ajuns să fie colegă cu Lavinia Miloşovici, SImona Amânar, Andreea Răducan, sub comanda antrenorilor Bellu şi Bitang. În aceşti ani va participa cu succes la o mulţime de concursuri, va deveni campioană mondială absolută şi campioană olimpică. N-am să scriu aici ce povesteşte ea în carte despre relaţia cu cei 2 antrenori, dacă sunteţi curioşi vă invit să o citiţi.

Am cunoscut în carte o Maria matură, o tânără puternică, inteligentă, talentată (şi) la scris. Mi-a făcut plăcere să cunosc un pic despre viaţa unui gimnast, despre emoţia competiţiilor, despre muncă, despre tăria de caracter care îţi este necesară pentru a reveni după o accidentare gravă. Nu e o carte axată pe bătăi, cum poate cred unii. Se pomeneşte destul de rar despre bătăi, poate mai mult despre abuzurile emoţionale.

Că a fost sau nu a fost bătută – fiecare cum doreşte să creadă. Însă toate acele comentarii cum că nu contează dacă a fost bătută, că trebuia să tacă pentru că a luat premii, că şi-a făcut un rost, mă scârbesc.