În numele folosirii diacriticelor

Apreciez şi respect persoanele care promovează folosirea diacriticelor pe site-uri şi bloguri. Îmi plac articolele lor pe acest subiect, le citesc cu interes pentru a analiza posibilele avantaje/dezavantaje, mă informez ulterior şi la alte persoane, de data asta specialiste în SEO, pentru a vedea toate punctele de vedere cu privire la acest subiect.

În schimb, nu pot să-i sufăr pe cei care lasă comentarii ironice sau cu injurii în care pomenesc de lipsa diacriticelor de pe blog. În primul rând nu aşa determini pe cineva să treacă la scrierea cu diacritice. În al doilea rând, de ce v-ar păsa atât de mult dacă pe acel blog, pe care aţi intrat pentru prima dată, apar sau nu diacritice?

Despre aceşti comentatori eu nu pot spune decât că au prea mult timp liber la dispoziţie. O persoană cu ocupaţie nu se apucă să scrie pe orice blog pe care intră pentru prima dată comentarii ironice, acuzatoare, jignitoare la adresa bloggerului care nu este vinovat decât că a ales să nu folosească diacritice.

De unde atâta ură? Simplu. Lipsă de ocupaţie. Căutaţi-vă un serviciu, mai lăsaţi jocurile online şi comentariile aiurea pe oricare blog care vă iese în cale. Dacă vă consideraţi superiori şi/sau vreţi să luptaţi pentru folosirea diacriticelor, faceţi-vă un blog, scrieţi un articol pertinent, promovaţi-l. Dacă nu doriţi aşa (jocurile alea poate ocupă prea mult timp, nu mai aveţi timp şi de bloguri), trimiteţi un email – nu ironic, nu cu înjurături. Un email simplu în care să vă expuneţi punctul de vedere.

Şi să nu uit, semnaţi-vă. Indiferent că e vorba de comentariu, mail sau blog. Să ştie lumea cine e deşteptul din spatele lui.

Despre răzbunare

În urmă cu câteva săptămâni am cumpărat cartea Suntem chit de Claire Gillman, aşteptându-mă strict la o lectură amuzantă despre reţete ale răzbunării. Am fost însă încântată să descopăr la începutul cărţii şi câteva capitole care îşi propun să explice această predilecţie pentru răzbunare şi câteva trimiteri la eseuri sau lucrări ştiinţifice, chiar foarte interesante.

Am găsit câteva idei interesante, pe care voiam să le împărtăşesc cu voi.

  • Psihologii susţin că răzbunarea este un răspuns emoţional la o stare de enervare extremă sau la teamă.
  • Iertarea nu este un sentiment natural al oamenilor – Hargrave şi Sells, în eseul lor “THE DEVELOPMENT OF A FORGIVENESS SCALE” descriu iertarea ca o “antiteză a predilecţiilor naturale spre violenţă şi victimizare”.
  • Dorinţa noastră de dreptate ne face să încercăm întotdeauna să fim chit, din simplul motiv ca aşa este corect şi pentru că aşa se restaurează ordinea naturală a lucrurilor. Dacă nu a fost încălcată nici o lege şi deci nu se poate ajunge la dreptate prin mijloace oficiale, atunci majoritatea oamenilor sunt tentaţi să-şi facă singuri dreptate.
  • Modul cel mai bun de a acţiona când suntem atacaţi este să ne asumăm superioritatea morală şi să nu dăm curs instinctelor vindicative. Păstrarea demnităţii şi a unui comportament potrivit, precum şi traiul cuviincios şi împăcat cu sine sunt cheile bunei funcţionări sociale. Când doreşti răzbunare, nu faci altceva decât să-i arăţi celuilalt că eşti rănit, că suferi.

Recunosc că încă de mică am fost o persoană răzbunătoare. Procedam aşa ca să mă apăr şi foloseam această metodă şi pentru a anunţa pe cel care mi-a greşit că sunt gata să lupt, nu mi-e teamă, şi în consecinţă, să mă lase în pace şi să nu mă mai rănească.

De fiecare dată am avut regrete deoarece sunt mândră, îmi pasă de demnitatea şi de reputaţia mea. Însă uneori chiar nu mă pot abţine. Dau vina pe impulsivitatea mea (care se arată rareori, dar atunci este feroce) şi pe faptul că sunt femeie (din experienţa mea, bărbaţii par mult mai calmi).

Cu trecerea anilor am devenit mai stăpână pe mine şi m-am şi maturizat, aşa că nu mai văd răzbunarea ca pe o soluţie. Sunt conştientă că e mai bine să-i arăţi celui care ţi-a greşit că îţi este foarte bine, că nu îţi pasă de ce a făcut, însă uneori mă întreb dacă această alegere şi acest semn al demnităţii nu este o invitaţie pentru acei oameni de a-ţi greşi din nou, de a te lovi încă o dată. Dacă tu nu reacţionezi în nici un mod, nu s-ar putea înţelege că ceea ce au făcut este ok, că nu te superi dacă se mai întâmplă o dată? Chiar aş fi interesată să ştiu ce părere aveţi voi despre acest lucru.

Trecând peste toate acestea, voi face tot ce ţine de mine să mă feresc să mă răzbun sau să mă gândesc măcar la răzbunare. Însă mi se pare foarte greu, aproape imposibil, să ţin toată supărarea în mine, să nu exprim verbal dezamăgirea şi supărarea mea. Simt nevoia să spun persoanei care mi-a greşit că m-a deranjat ce a făcut, poate ţipând, poate vorbind pe un ton normal. De cele mai multe ori caut explicaţii, soluţii, scuze, îmi doresc să depăşesc acel impas. Deci eu nu mă răzbun, nu vreau să fac şi eu aceleaşi greşeli ca altcineva, însă vreau să pot să spun ce am pe suflet. Nu pot şi nu vreau să tac.

Pozele de pe blog

Atunci când descopăr un blog nou îmi place să-l “răsfoiesc” şi în limita timpului disponibil, încerc să citesc cât mai multe articole din urmă. Aşa am descoperit că multe bloguri încarcă poze direct de pe alte site-uri, deşi există posibilitatea ca în viitor acea poză să dispară de pe site-ul sursă şi în consecinţă, să dispară şi de pe site-ul care l-a preluat.

Nu mi se par deloc atractive vizual acele goluri în articole lăsate de pozele care nu se încarcă. Strică tot articolul, uneori nici nu mai înţelegi despre ce e vorba – asta în cazul în care articolul era realizat având ca inspiraţie acea poză.

Aş vrea să vă întreb pe voi, cei care folosiţi poze direct de pe alt site-uri, fără să le salvaţi şi să le încărcaţi pe blogul vostru, de ce preferaţi această metodă. Bănuiesc că este vorba de spaţiul oferit de găzduirea web pe care aţi ales-o şi poate şi de respectarea drepturilor de autor pentru cel care a realizat poza originală. Ultimul punct însă consider că se poate rezolva cu o trimitere către site-ul sursă iar primul prin alegerea unui pachet de hosting mai bogat – sunt firme care oferă spaţiu suficient la preţuri rezonabile (firme serioase, nu fantomă sau adolescenţi care se joacă cu servere).

Eu am încărcat poze direct de pe alte site-uri doar când a fost vorba de flickr şi alte galerii de poze – de pe contul meu bineînţeles, sau de pe alte site-uri administrate de mine, care ştiu că nu vor dispărea. Altfel prefer să mă asigur şi să le încarc pe blogul meu, ca să nu am surpriza să găsesc în viitor articole ciopârţite.

Vino la The Beat of (he)Art!

Marţi, 17 mai 2011, începând cu ora 18.00, va avea loc la Casa de Cultură a Studenţilor, sala Gaudeamus, evenimentul caritabil The Beat of (he)Art.

Evenimentul va aduce în faţa spectatorilor trei forme diferite ale artei: artă teatrală, coregrafie şi artă muzicală, sub tema principală “Clasic şi modern”. Prezentatorul evenimentului, actorul Pavel Bartoş, va introduce pe scenă reprezentanţii celor trei forme de artă. Primul moment, cel de teatru, este susţinut de trupa Ludic, cu spectacolul “Poem irlandez pentru vioară şi suflet”, o adaptare după dramaturgul irlandez John Kendrick. Coregrafia va fi realizată printr-un duel a două stiluri de dans, interpretate de trupa Quasar Dance. Ultimul moment al evenimentului, cel de muzică, va fi susţinut de orchestra Liber Artis în colaborare cu Adzyro şi Basic Form, o asociere unică, pentru crearea unei atmosfere deosebite.

Suma adunată din vânzarea biletelor va fi folosită pentru ajutorarea copiilor cu dizabilităţi neuromotorii, precum paralizii cerebrale, sindromul Down, distrofii musculare şi alte maladii cu caracter degenerativ. Echipa Synaptico în colaborare cu Fundaţia Bethany îşi propun realizarea unui cabinet de kinetoterapie, pentru tratamente de recuperare neuromotorie a copiilor cu astfel de dizabilităţi, cu vârste cuprinse între 2-15 ani şi cu o situaţie materială precară.

Acestea fiind zise, vă anunţ că s-au pus în vânzare biletele pentru eveniment – le puteţi cumpăra din incinta Centrului Comercial Felicia Iaşi sau direct de la mine, la preţul de 15 lei (sală) şi 20 lei (balcon).

Pentru bilete mă puteţi contacta printr-un comentariu la acest articol sau folosind datele menţionate la Contact.

Vă aşteptăm cu drag!


Ce păstrez pentru mine

Nu am fost niciodată o persoană foarte deschisă, mi-a fost mereu teamă să mă apropii, să dezvălui prea multe despre mine. Poate şi de aceea acest blog nu conţine foarte multe poveşti despre viaţa mea, ci mai mult informaţii despre hobby-uri sau recomandări.

Nu mi-e frică să dezvălui elemente ce ţin de exteriorul meu – nu mă deranjează că am poze (decente) pe reţelele de socializare sau pe blog, nu mi se pare ciudat să am CV-ul public pe linkedin.ro, însă mi s-ar părea foarte greu să împărtăşesc pe blog evenimente mai puţin fericite. Poate vi se pare ciudat, dar cred că nu este nimic mai personal decât atunci când scrii şi faci public o poveste dureroasă din viaţa ta. Pentru că nu povesteşti doar despre tragedia sau supărarea respectivă, ci şi despre sentimentele tale, despre ce ai simţit atunci, cum te-a durut, cum ai trecut sau nu peste. Nu aş putea face asta…nu ştiu de ce, dar nu pot.

Am mai citit pe alte bloguri dezvăluiri despre pierderea unei sarcini, de exemplu. Nu am condamnat persoana care a scris, în nici un caz, nu sunt acel gen de om, chiar mi-a părut rău şi mi-ar fi plăcut să pot ajuta cu ceva. Cred că dacă scrii şi primeşti comentarii de susţinere te ajută. Dar m-am gândit că eu nu aş putea scrie aşa ceva.

Poate dacă aş şti că numărul de vizitatori nu depăşeşte 100-200 sau dacă blogul ar fi unul parolat, aş avea curaj să povestesc diverse evenimente. Însă în cazul blogului meu, citit de foarte mulţi cunoscuţi, nu mi-aş permite. Nu vreau să-mi “spăl rufele” în public, să ştie chiar toată lumea ce mi s-a întâmplat. Nu vreau să mi se plângă de milă, urăsc lucrul acesta, nu vreau să se bucure careva de nefericirea mea.

Voi aţi putea povesti pe blog despre evenimente nefericite din viaţa voastră? Aţi simţi că vă ajută sau vi s-ar părea mult prea personal? Dacă răspunsul este afirmativ, ce vi se pare prea personal pentru a fi expus pe blog?

Ce mesaje mai primesc [2]

Am văzut că v-au plăcut şi distrat mesajele pe care le-am primit, aşa încât vă ofer încă o serie de exemple, primite chiar de curând:

as dori sa stiu care sunt preturile si cum pot cumpara.multumesc – nu ştiu la ce preţuri s-a referit, probabil a văzut un articol despre ceva şi gata, a presupus că vând acel ceva.

as vrea sa rezerv si eu o masa de 4-5 persoana in Verve pentru maine seara..cu tine pot vorbi despre asta?ma poti ajuta? – asta ca răspuns la articolul meu în care scriam că am fost în Verve şi povesteam despre experienţa mea ca şi client.

Doresc o colaborare permanenta cu tine pentru o perioada lunga.Poti sa-mi trimiti propuneri de rochii cit mai urgent? – a înţeles că eu aş crea rochii; de unde nu ştiu…

Buna.. am citi blogul tau.. este soooper tare :* Uite eu de fapt sunt din Moldova. Am vazut si eu siteul http://asia-fashion-wholesale.com dar din pakate nu prea stiu kum se face o komanda si kum se akita., Am vazut ka tu te kam pricepi la asta. Te rog ai putea sa ma ajuti si pe mine ku kiteva informatii ? tias fi foarte recunoaskatoare Daca esti deacord.. astept sa imi raspunzi pe emeil.. Mesk anticipat.. si mult succes la blog.

Eshti sooper dragutsa si dulcika :*  no comment

ma scuzati ca va deranjez dar am si eu niste intrebari…As putea sa imi las catelul de 3 ani la dv pt 3-4 zile?Cat costa pe zi de stat acolo?v-am zis eu data trecută că trebuie să-mi deschid o astfel de afacere. Deja e al doilea email de acest tip.

buna.am o fetita superba pe nume maria ,are un par foarte cret este deosebita ,si as dori sa o vedeti pt o evuntuala reclama.are 2 ani si 8 luni. multumesc. hmm, fac şi casting pentru reclame acum. Bun.

La acestea se adaugă zeci de mailuri despre comenzile Wholesale, deja m-am săturat de ele. Îmi pare rău, dar chiar nu am timp să răspund la fiecare din ele; aveţi toate informaţiile necesare în comentariile de la acel articol, dacă vă interesează cu adevărat, veţi avea răbdare să le citiţi.

Filme [2]

V-am cam înnebunit cu filmele în ultimul timp, aşa-i? Şi de data aceasta vă ofer încă o serie de recomandări (sau mai bine zis, prezentări), poate găsiţi ceva pe placul vostru. Vizionare plăcută!

Burlesque (2010)

Am auzit multe despre acest film atunci când încă se filma – şi asta datorită distribuţiei de excepţie pentru un muzical. Însă după nu am mai auzit nimic. Nu ştiu dacă a ajuns în cinematografele ieşene, nu ştiu dacă a avut succes sau nu (deşi presupun că nu, altfel ar fi fost mai promovat).

Mie însă mi-a plăcut. Nu a fost la fel de emoţionant ca Moulin Rouge, dar nu m-a plictisit, mi s-au părut ok melodiile şi prestaţia actorilor.

Ali (Christina Aguilera) visează să ajungă să cânte pe scenele din Los Angeles. Pleacă din Iowa şi se angajează în clubul The Burlesque Lounge, cu ajutorul barmanului Jack. După ce are loc o spargere în apartamentul ei, se mută cu Jack, şi încet, încep să se îndrăgostească.

Reuşeşte să o convingă pe proprietara Tess (Cher) şi pe managerul Sean (Stanley Tucci) să fie angajată ca şi dansatoare, iar după o mică răzbunare a unei colege, Nikki (Kristen Bell), ajunge să şi cânte. Talentul ei transformă clubul într-unul de succes, însă nu este de ajuns să-l salveze şi de la faliment.

Clubul are de plată o sumă foarte mare de bani iar ca ultimă opţiune, are o ofertă de cumpărare de la omul de afaceri Markus Gerber (Eric Dane). Tess însă nu vrea nici să-l piardă, nici să-l vândă, şi luptă cu toate puterile ei să-l salveze.

Unul din lucrurile care m-au impresionat la acest film este distribuţia: apar o mulţime de actori cunoscuţi. În afară de cei menţionaţi până acum, în film au roluri secundare sau episodice şi Julianne Hough, Dianna Agron (Glee), Peter Gallagher (The O.C.), Alan Cumming (The Good Wife), James Brolin.

Apollo 13 (1995)

Cu siguranţă majoritatea dintre voi aţi văzut deja Apollo 13. Eu doar auzisem despre el, nu-l urmărisem niciodată în întregime. Am dat peste el la TV, în a doua zi de Paşte, şi mai mult de plictiseală, am zis să-l vizionăm. Este clar că mi-a plăcut foarte mult, îl recomand cu mare drag tuturor celor care vor să afle despre misiunea Apollo 13 sau care doar vor să urmărească un film captivant, cu o distribuţie de excepţie.

Filmul are la bază povestea adevărată a navetei Apollo 13, cu astronauţii Lovell, Haise şi Swigert în prim plan, care, programaţi să zboare cu Apollo 14, pleacă în spaţiu cu naveta spaţială Apollo 13 în 1970.

Deoarece avuseseră loc alte aselenizări în 1969, atenţia oamenilor era îndreptată către alte subiecte, misiunea Apollo 13 nemaifiind ceva interesant. Doar după ce un rezervor al navetei explodează, mass-media şi publicul încep să le acorde importanţă. Însă cei 3 astronauţi au probleme mai mari decât asta, riscă să rămână fără oxigen, să îngheţe de frig sau să nu reuşească să ajungă înapoi pe Pământ, iar echipajul şi asistenţii de la NASA încearcă tot posibilul pentru a-i ajuta.

Despre Apollo 13 puteţi citi mai multe aici.

Şi dacă tot vă vorbeam de distribuţie, să vă enumăr câţiva actori ce joacă în film: Tom Hanks (Lovell), Kevin Bacon (Jack Swigert), Gary Sinise (Ken Mattingly), Ed Harris (Gene Kranz). Un film de nota 10, ce a primit numeroase premii prestigioase, printre care şi două premii Oscar.

The Tourist (2010)

Înainte de a viziona acest film am citit foarte multe review-uri negative la adresa sa. Aşa că pornisem cu ideea că este un film previzibil şi plictisitor, cu o Angelina ce pare tare îngâmfată. În mare am ajuns şi eu la aceleaşi concluzii, dar au fost şi câteva lucruri pe care le-am apreciat.

În primul rând nu mi s-a părut că Elise (personajul interpretat de Jolie) ar fi o persoană îngâmfată. Mi s-a părut chiar firavă, mai mult o fiinţă boemă, decât una cu multe aere. Da, în film s-a scos mult în evidenţă că Elise este o femeie foarte frumoasă, ce captează atenţia tuturor bărbaţilor din jur. Şi din rolul jucat am cunoscut o femeie ce are încredere în sine, care păşeşte cu capul sus, mai mult sau mai puţin conştientă de frumuseţea sa. Şi să ştiţi că nu-s vreun fan al actriţei de zic toate acestea – ba chiar nu-mi place de ea, de când cu episodul romantic din viaţa personală – da, tind să judec foarte aspru când e vorba de infidelitate, îmi fac o părere foarte proastă.

Ce am apreciat la film au fost peisajele superbe din Veneţia. Am fost şi eu acolo dar nu mi s-a părut la fel de frumos, ba chiar nu am văzut de ce ar fi acesta cel mai romantic oraş din lume. Poate l-aş fi apreciat mai mult dacă prindeam o vreme mai frumoasă sau dacă făceam o plimbare cu gondola.

Şi acum să vă povestesc câteva lucruri despre acţiunea filmului, care apropo, e într-adevăr previzibilă. Johnny Depp interpretează rolul unui turist american, Frank, care o întâlneşte în tren pe Elise (Angelina Jolie), şi ajung să meargă împreună în Veneţia. Ce nu ştie Frank este că Elise l-a ales intenţionat, pentru că seamănă cu soţul ei, căutat de poliţie. Aşa încearcă să distragă atenţia de la adevăratul Alexander. Nu vă povestesc mai multe, dar dacă vă uitaţi la primele 30 de minute veţi ghici finalul filmului.

Recomandarea mea este să-l vedeţi şi voi, măcar câteva minute, pentru a vă face o impresie proprie. Nu vă puteţi neapărat baza pe ce zic alţii deoarece gusturile diferă.

 

Cam atât pentru astăzi. Voi reveni cât de curând cu şi mai multe prezentări de filme. Nu ştiu ce m-a apucat de am chef să scriu numai despre asta. 🙂

Sortimente de ceai: Hula Hopp – Casa de Ceai

Unul din ceaiurile mele preferate este Hula Hopp de la Casa de Ceai, de aceea am dorit neapărat să vi-l prezint şi aici, deşi am spus câteva cuvinte despre el şi pe Tea Mug.

Vă spuneam în acel articol că îmi doresc să cumpăr şi pentru acasă o pungă, însă Librăria Cărtureşti în acel moment nu mai avea foarte multe sortimente de ceai în stoc. Am avut vreo lună de aşteptat până când am găsit mult doritul sortiment pe raft, la 9.5 lei/punga de 50 grame.

Ingredientele sale sunt: mate, banane din zahăr, fulgi de cocos, lemn de santal, flori de nalbă albastră, aromă.

Pentru preparare se aduce apa la temperatura de fierbere, se adaugă 1.5 linguriţe de ceai/cană şi se lasă la infuzat 3-5 minute.

Parfumul ceaiului este delicat, subtil, cu tente vegetale. Gustul este predominant de mate, cu note secundare de cocos. Curios este că eu simt şi gust de banane, deşi nu apar în compoziţie – poate aroma adăugată este de banane.

Acele banane din zahăr mi s-au părut foarte drăguţe şi…foarte gustoase! Nu m-am putut abţine să nu le gust, au fost ca un mic desert. Datorită prezenţei lor în ceai m-am aşteptat ca acesta să fie mult mai dulceag, poate chiar prea dulceag, însă nu este cazul. Chiar se mai poate adăuga o linguriţă de îndulcitor – la acest ceai eu prefer să urmez sfatul producătorilor, de a adăuga zahăr brun, şi nu miere.

Puteţi testa acest ceai în Librăria Cărtureşti – costă în jur de 8 lei. E de preferat să-l degustaţi mai întâi, ca să fiţi sigur că vă place.

În continuare vă prezint poze cu conţinutul ceaiului (ce frumos arată bananele din zahăr şi albăstrelele) şi culoarea ceaiului – un auriu intens. După ceva timp culoarea ceaiului se transformă în verde – să nu vă speriaţi, este absolut normal.

Cheltuieli impulsive vs economii responsabile

Voi ce faceţi când vă doriţi foarte mult un obiect? Mă refer la acele lucruşoare care ne încântă ochii, pe care ni le dorim în disperare, din diverse motive, de la acceptare socială la avantajele pe care le aduce, dar care nu ne sunt neapărat necesare. Putem trăi foarte bine şi fără ele, dar ne dorim să facem asta?

Nu am fost niciodată acel gen de persoană impulsivă care să cheltuie bani aiurea pe orice lucru care mi-a atras atenţia la un moment dat. Prefer să mă gândesc de 10 ori, să fiu sigură că îl vreau, să mă asigur că nu este o dorinţă de moment şi mai ales, să fiu 100% hotărâtă să pierd o sumă de bani în schimbul său. Mai ales când e vorba de un obiect scump (şi când spun scump, mă refer la cele care depăşesc 50% din valoarea unui salariu minim pe economie).

Nici nu prea am ce face, de când mă întreţin singură (şi nu mai locuiesc cu părinţii) trebuie întâi să mă gândesc la zeci de cheltuieli care chiar sunt necesare şi apoi la banii în plus, care pot fi consumaţi cu ieşiri în oraş, haine, cosmetice şi alte pasiuni sau hobby-uri.

Aşa că pentru mine durează cel puţin o săptămână, două, până să mă hotărăsc dacă într-adevăr vreau (şi îmi permit) un lucru sau nu. Şi de-abia apoi încep să strâng bani.

Am prieteni care imediat ce văd ceva care le place, indiferent de buget, merg şi cumpără, şi apoi se gândesc dacă mai au bani de întreţinere/mâncare/alte cheltuieli. Câteodată aş vrea şi eu să fiu aşa, dar pur şi simplu nu pot. Îmi este groază de situaţii de incapacitate de plată a facturilor, de drămuirea unei sume foarte mici care să ajungă întreaga lună pentru mâncare.

Mă bucur că sunt responsabilă în ceea ce priveşte bugetul lunar, dar câteodată aş vrea să fiu mai nechibzuită, mai copilăroasă. Să exagerez măcar o dată în viaţa mea. Şi să nu regret, ci să mă bucur că mi-am făcut o plăcere.