2013 a fost un an ciudat. Un an în care n-am făcut prea multe, care a fost şi bun şi rău, dar care a fost foarte important dintr-un singur motiv: m-a deşteptat. Mi-am dat seama în aceste ultime zile de 2013 că eu de câţiva ani nu am mai trăit ca o femeie tânără, ci ca un robot care trebuie să facă, să facă, să facă, să respecte planul societăţii, să nu pună la îndoială ceea ce se aştepta de la ea.
Şi culmea e că nu mi-am dat seama. Credeam că aşa trebuie, credeam că eram fericită. Planul mi se părea unul corect, nu simţeam nevoia să mă revolt, să simt ceva. Pe de o parte cred că m-am medicamentat (la propriu şi la figurat), de am ajuns să nu mai simt nimic, să fiu aşa de rece şi de calculată.
Dar acum m-am trezit. Realizez că ceva nu e în regulă cu orarul ăsta pentru supravieţuire, compus din somn, muncă, treburi casnice şi iar somn. Îmi dau seama că în ultimii ani tot ce a fost important pentru mine a fost cum să fac mai mulţi bani, cum să muncesc mai mult, cum să am rezultate mai bune. Dar unde a rămas distracţia, bucuria pură? A dispărut din grija “ce va spune lumea?”, din frica de a nu rămâne în urmă, de a nu dezamăgi aşteptările celor dragi. De ce mi-e ruşine să cânt în maşină, când ştiu că pot fi privită de trecători? De ce mi-e jenă să râd când mă plimb singură pe stradă? De ce mă feresc să spun ceea ce vreau şi ceea ce gândesc? Citeste in continuare: Ce am învăţat în 2013
