Îmi plac foarte mult halatele. În special cele mari, pufoase, călduroase. Momentan am două halate de baie, dar vreau să-mi mai cumpăr.
Mi-aş dori nişte halate de casă, pe care să le port când îmi este un pic mai frig, pe deasupra pijamalei atunci când mă trezesc sau când vreau să mă acopăr.
Am mulţi prieteni care lucrează în IT. M-am obişnuit de acum ca majoritatea dintre ei să-mi spună că vor să plece în străinătate, să lucreze la mari firme de IT din ţări precum Germania. Am şi prieteni medici. Şi ei la fel îmi spun. Nu e de mirare că simt că am rămas cam fără jumătate din prieteni, ei fiind acum în ţări precum Belgia, Italia, Germania, Grecia.
Motivul pentru care unii încă nu au plecat, deşi au oferte, deşi nu-i ţin nimic aici, este că nu vor să plece singuri. Aşteaptă să cunoască mai întâi pe cineva sau aşteaptă ca persoana dragă să accepte să plece alături de ei. Există acele cazuri fericite când amândoi lucrează în domenii în care pot găsi job-uri bune în acelaşi oraş. Dar ce te faci când partenerul nu îşi poate găsi cu uşurinţă un serviciu în altă ţară? Sau când pur şi simplu nu vrea să plece pentru că sunt prea multe lucruri care-l ţin aici?
Orice eveniment frumos şi important din viaţa unui om ar trebui să-i aducă acestuia numai bucurie. Nu stres, nu nervi, nu ceartă. Nu încurcături, nu tradiţii impuse, nu obiceiuri care nu se doresc implementate.
Nunţile şi botezurile sunt astfel de evenimente de care ar trebui să ne bucurăm cu toţii. Să ne amintim cu plăcere, să putem spune că într-adevăr au fost printre cele mai frumoase zile din viaţa noastră. Dar adevărul este că după ce o astfel de petrecere se termină, puţini pot spune că au avut timp să se bucure, că s-au distrat cu adevărat şi că totul a decurs aşa cum şi-au dorit. Şi asta din multiple cauze, un motiv fiind organizarea defectuoasă.
Citeste in continuare: Organizarea de evenimente – fără stres, fără timp pierdut
Întâi am auzit de film, de-abia apoi de carte. Acum am citit cartea şi vreau să văd şi filmul, dar din păcate deja nu mai este în cinematografele din Iaşi. Eh, o să vină şi timpul filmului. Până atunci vă recomand din suflet să citiţi cartea, dacă vreţi să vă amuzaţi, să vă amintiţi, să vă petreceţi plăcut timpul liber.
Pensionara Emilia Apostoae, la aproape zece ani de la Revoluţie, îşi aminteşte cu plăcere de tinereţea sa şi consideră că sub regimul comunist a avut o viaţă îndestulată, în care nu i-a lipsit nimic. Acum nu mai este cazul aşa încât este nostalgică şi nu este de acord cu fiica sa, Alice, emigrată în Canada, care o sfătuieşte ca la alegeri să nu voteze cu foştii comunişti. Emilia îşi aminteşte de copilăria sa, la ţară, alături de părinţi şi de sora ei Sanda. A luptat cu toată puterea să ajungă la oraş – aici a făcut o şcoală profesională şi s-a angajat la o fabrică. A avut o muncă foarte bine plătită, colegi plăcuţi şi amuzanţi. Îşi aminteşte doar clipele frumoase, le ignoră pe cele mai puţin plăcute. Vede numai îndestularea şi nu se gândeşte şi la cei din jur. Doamna Rozalia, croitoreasa ei, îi povesteşte însă şi de viaţa mai puţin norocoasă a celor care nu erau acceptaţi de sistem.
În urmă cu 2 ani colecţia mea de bijuterii se rezuma la obiecte primite cadou în copilărie şi piese primite cadou de la prieteni. Eu îmi cumpăram foarte rar ceva pentru mine pentru că ştiam că nu avea rost, nu le purtam aproape niciodată. Singura excepţie erau lănţişoarele, pentru că erau primite de la oameni dragi. Dar şi aceste lănţişoare erau finuţe, cu pandantive micuţe, şi aproape că nu se observau.
Greşeala mea atunci era că nu înţelegeam că accesoriile pot avea impact asupra ţinutei, pot schimba sau pot îmbunătăţi piesele vestimentare alese. Preferam să dau bani grei pe tot felul de haine şi chiar şi aşa, simţeam că niciodată nu am cu ce mă îmbrăca şi de asemenea că indiferent ce haine aleg, nu ies niciodată în evidenţă.
În ultima perioadă am fost foarte dezamăgită de schimbările din oraşul meu, de aceea m-am bucurat când am văzut ceva bun amenajat în parcurile din oraş. Este vorba de aparatele de fitness care au apărut în Parcul Expoziţiei şi în Parcul Horia, Cloşca şi Crişan din spatele magazinului Gulliver (poate au apărut şi în alte parcuri, nu ştiu cu siguranţă). Pentru mine au fost o noutate deşi am aflat din ziare că încă din 2008 au fost amenajate astfel de aparate fitness în parcuri din Iaşi.
Am făcut câteva poze cu aparatele din Parcul Expoziţiei. Au fost aşezate lângă cele de copii, astfel încât în timp ce copiii se dau în leagăne sau pe tobogan, părinţii şi bunicii pot face câteva exerciţii fizice. Lângă fiecare aparat sunt menţionate instrucţiuni de utilizare, recomandări şi proprietăţile funcţionale ale echipamentului.
Pentru mine pantofii sport se poartă pentru confort şi/sau pentru sănătatea picioarelor în timpul exerciţiilor fizice. Ştiţi voi, ca să nu apară dureri ale tălpilor, dureri în glezne, genunchi sau articulaţii. De aceea nu prea am înţeles combinaţia asta de toc + pantof sport. Pentru că tocurile, fie că ne place sau nu, duc la diverse probleme ale picioarelor: dureri, artrită, probleme musculare, micoze, bătături, varice, băşici, călcâie crăpate.
Era şi simplu până acum. Eşti la munte? Porţi pantofi sport. Eşti în oraş, la plimbare, la serviciu sau oriunde altundeva şi vrei să arăţi elegant, porţi pantofi cu toc. Mergi mult pe jos, urci dealuri, munţi, faci efort fizic? Porţi pantofi sport. Mergi puţin, te deplasezi cu maşina, stai mult pe scaun? Porţi pantofi cu toc.
Eva Mozes Kor este o supravieţuitoare a Holocaustului. A trecut prin multe. A fost umilită de cunoscuţi pentru că era evreică, a fost despărţită de surori şi de părinţi, a fost înfometată, a fost supusă la diverse experimente care i-au afectat sănătatea. Cu toate acestea a supravieţuit. Pentru că a avut norocul să fie alături de sora ei geamănă şi pentru că a vrut să lupte pentru viaţa ei.
Familia Evei Mozes locuia în satul Porţ din Transilvania. Era compusă din tată, Alexander, mama, Jaffa, şi patru fete: Edit şi Aliz, şi două surori gemene, identice: Eva şi Miriam. În 1940 Hitler a retrocedat Ungariei partea de nord a Translvaniei, moment din care nu au mai fost în siguranţă. Ungurii, conduşi de Miklos Horthy, aveau încredere în Hitler şi i-au devenit aliaţi. Începând cu acel an lucrurile s-au schimbat în sat. Familia Mozes era singura familie de evrei, dar asta nu i-a păzit de umiliri. Ca de exemplu ce le era predat copiilor în şcoli (inclusiv copiilor evrei): “Într-o zi, în manualul nostru de aritmetică am citit următoarea problemă: “Dacă ai cinci jidani (evrei) şi omori trei jidani, cu câţi jidani mai rămâi?” Citeste in continuare: Am supravieţuit lagărului morţii – Eva Mozes Kor & Lisa Rojany Buccieri
Dacă vă place parfumul de trandafiri, dacă vă amintiţi cu drag de dulceaţa de trandafiri cu care eraţi serviţi în copilărie de bunici, atunci veţi adora ceaiul de trandafiri. Tot, de la miros, la gust, este un răsfăţ, un răsfăţ al simţurilor.
Ceaiul de trandafiri de la Tashi impresionează de la prima vedere. Ambalajul transparent lasă la vedere zeci de boboci roz, alb şi mov, care pot fi cu uşurinţă puşi într-un vas, pentru desfătarea privirii. Dacă alegem însă să desfacem punguţa, suntem învăluiţi de parfumul dulceag al florilor.
Se prepară uşor, folosind apă la 100 grade Celsius şi un timp de infuzare de 6-10 minute. Poate fi lăsat şi mai mult, nu devine amărui. Aşa cum era de aşteptat, parfumul este dulceag şi gustul este concentrat. Se aseamănă la gust cu dulceaţa de trandafiri, dar nu este atât de dulce. Chiar şi aşa, recomand să fie servit fără îndulcitori.
Gustul este minunat. Se simte de parcă ar fi un desert rafinat, te relaxează şi te binedispune. În mod ciudat simt şi o tentă de miere de albine, dar ceaiul nu conţine decât boboci de trandafiri. Mi-a plăcut foarte mult. Citeste in continuare: Infuzie de plante “Trandafir” – Tashi
Am mai descoperit un serial fain, nou, despre care se aude numai de bine. Orange is the Black este bazat pe romanul autobiografic al lui Piper Kerman, apărut în 2010, în care autoarea prezintă viaţa ei în cele 13 luni de detenţie la închisoarea din Danbury, Connecticut.