Îmi plac plăceau cireşele. Mai ales cele mai închise la culoare, coapte bine şi suculente. Mă şi jucăm, ca orice copil, punându-le la urechi, defilând mândră cu ele.

Însă de câţiva ani, de la o anumită experienţă neplăcută, am început să privesc cu neîncredere aceste fructe ale copilăriei mele. Mai exact, întâmplător, am deschis o cireaşă, înainte să o mănânc. Asta după ce deja savurasem vreo 300 grame. Şi am descoperit viermi. Vă daţi seama că m-am simţit absolut groaznic realizând că deja mă infruptasem bine cu viermi din celelalte cireşe consumate. Părinţii mei au râs de întâmplare când le-am povestit, dar eu am rămas cu spaima asta, de a găsi cireşe cu surprize.

De atunci am cumpărat mult mai rar cireşe. Dacă s-a nimerit vreodată să mănânc, le deschideam înainte ca să văd dacă au sau nu viermi. Aşa am procedat şi zilele astea, când dorul de altădată m-a făcut să cumpăr un kg de cireşe.

Deja mă simţeam absurd deschizându-le pe fiecare iar pofta din copilărie nu mai era acolo, deoarece îmi imaginam numai neplăcerile pe care le-aş putea găsi în interior. Însă după vreo 3 curate şi prin urmare, mâncate, am găsit câteva cu viermişori. Şi astfel s-a dus şi plăcerea de a mânca cireşe din acest an. De fapt, nu ştiu dacă de acum încolo voi mai avea puterea de a mânca cireşe.

Acum eu nu ştiu…exagerez cumva? Nimeresc eu prost cireşele? Sunt prea pretenţioasă, ar trebui să le servesc împreună cu surpriza din interior? Ziceţi-mi voi, că eu nu mai ştiu ce să zic. 🙂

P.S. Scuzaţi-mă dacă v-am făcut să vă piară pofta de cireşe/alte alimente, mai ales acum la ora prânzului.