Pretindem ca suntem niste prieteni buni, de incredere, loiali si intelegatori. Sustinem ca daca ne cunoastem din copilarie, daca am locuit in apropiere sau am invatat impreuna ani intregi, sau chiar si daca de-abia ne-am cunoscut si ne impacam atat de bine, nimic nu ne va desparti, vom fi mereu alaturi, gata sa oferim o mana de ajutor. Insa cati dintre cei care se considera prieteni atat de buni chiar sunt asa? Cati nu doar spun ca sunt prieteni ci chiar simt asta si se comporta in mod corespunzator? Cu siguranta nu multi.
Nu voi intelege niciodata de ce ea nu se poate bucura ca prietena ei cea mai buna se casatoreste. De ce nu e fericita ca prietena ei din copilarie are alaturi un baiat grozav, de incredere, care o iubeste nespus de mult? De ce simte nevoia sa le barfeasca relatia, sa sustina ca nu va merge, ca e prea devreme, ca nu procedeaza corect? Oare din cauza ca relatia ei nu sta la fel de bine? Tip de gandire: daca mie nu-mi merge bine in relatie, altuia de ce sa-i mearga? Simt ca eu am esuat si altul, pe care nu-l cred la fel de bun ca mine, castiga, iar spiritul meu competitiv nu suporta acest lucru.