Mă consider o fată independentă. Câștig proprii mei bani, mă întrețin singură, sunt capabilă să merg în diverse locuri singură și să mă descurc. Sunt sigură că și majoritatea dintre voi sunteți la fel pentru că timpurile în care trăim nici nu ne oferă alte variantă. Suntem pe cont propriu și mie una îmi place.

Însă există și momente când am nevoie de un bărbat lângă mine. Până pe la 19 ani acesta era tata. Știam că dacă se întâmplă ceva și eu nu mă pot descurca, atunci îl pot suna pe el și va rezolva problema. Dacă aveam nevoie urgent de bani, dacă se întâmpla să am o defecțiune la mașină, dacă trebuia să vină cineva să mă ia cu mașina, atunci știam că mă pot baza pe tatăl meu.

Apoi m-am mutat cu prietenul meu însă nu am făcut trecerea de la tată la iubit chiar imediat, încă mă simțeam un copil și când se întâmpla ceva rău și/sau neprevăzut aveam nevoie de un adult. Până când adultul nu m-a putut ajuta într-o problemă iar iubitul a putut. Și cred că atunci am făcut această trecere.

Asta nu înseamnă că nu mai apelez la tata. Dar nu o mai fac pentru chestiuni de zi cu zi. N-am să-l chem pe el să mă ajute să car ceva, să se urce pe scară să schimbe un bec sau să mă ajute cu cumpărăturile. Iar atunci când se întâmplă ceva rău în casă instinctiv apelez la cel de lângă mine. Am fost chiar surprinsă zilele trecute, când m-am speriat destul de tare și deși nu aveam neapărat nevoie de cineva lângă mine, am strigat prietenului meu să vină, să mă ajute. Pentru că eu nu găseam o soluție, pentru că mă simțeam neputincioasă. Și deși nici el nu avea ce face, a reușit să ajute, prin încrederea și liniștea pe care o inspiră. Și totul a fost bine…

Mă simt mai în siguranță, mai liniștită, mai sigură pe mine datorită lui…Și chiar cred că “Every girl needs a knight in shining armor”.