Încă de la vârsta de 12 ani a început să mă preocupe greutatea mea. Şi nu din cauză că aveam vreo problemă de sănătate, ci pentru că, asemenea tuturor femeilor din acele zile şi din prezent, am fost înconjurată de aşa zisa imagine a perfecţiunii – cu cât mai subponderal, cu atât mai bine.
Şi când vorbesc de această regulă a societăţii în care trăim, nu mă refer doar la imaginile din reviste sau de la televizor, ci şi de mentalitatea oamenilor. Ştiţi voi, aceia care râd de tine la şcoală/facultate şi îţi zic că eşti prea gras, de oamenii de pe stradă sau din maşini care te fluieră sau te comentează, de diferitele opinii exprimate de tot felul de oameni. Ca idee, atunci când am discutat despre asta cu un bărbat, care nu avea tocmai greutatea perfectă, mi s-a zis că nu contează greutatea la bărbaţi, dar o femeie trebuie să fie slabă.