“…în 1965, ni s-a cerut să ieșim să smulgem iarba de pe peluze. Mao dăduse ordin că iarba, florile și animalele de casă – fiind niște plăceri burgheze – trebuiau eliminate.”
“Cât de norocoasă, cât de incredibil de norocoasă sunt să trăiesc în măreața era a lui Mao Tze Dong!” îmi tot spuneam. “Cum pot trăi copiii din lumea capitalistă fără să fie lângă Președintele Mao și fără speranța de a-l vedea cândva în persoană?”
“Relaxarea devenise un concept perimat: cărți, tablouri, instrumente muzicale, sporturi, jocul de cărți, șahul, ceainăriile, barurile – toate dispăruseră. Parcurile erau pustii, terenuri vandalizate din care dispăruseră florile și iarba, iar păsările și peștii din havuzuri fuseseră uciși. Filmele, piesele de teatru, concertele, toate fuseseră interzise.”
“O altă dovadă a terorii care domnea în țară era și faptul că nimeni nu mai îndrăznea să ardă sau să arunce ziarele după ce erau citite. Fiecare primă pagină purta portretul lui Mao și la fiecare două rânduri, erau citate din învățăturile lui Mao. Ziarele trebuiau păstrate cu sfintentie, căci dacă te vedea cineva că le arunci te păștea dezastrul. Dar și păstrarea lor punea probleme pentru că șoarecii puteau roade portretul lui Mao, sau ziarul putea putrezi și oricare din aceste situații era interpretată drept crimă împotriva lui Mao.”
“fiecare cuvânt rostit de Președintele Mao este un adevăr universal abolut și fiecare cuvânt valorează cât zeci de mii de cuvinte”
Lebedele sălbatice – Jung Chang
