În urmă cu câteva săptămâni am cumpărat cartea Suntem chit de Claire Gillman, aşteptându-mă strict la o lectură amuzantă despre reţete ale răzbunării. Am fost însă încântată să descopăr la începutul cărţii şi câteva capitole care îşi propun să explice această predilecţie pentru răzbunare şi câteva trimiteri la eseuri sau lucrări ştiinţifice, chiar foarte interesante.

Am găsit câteva idei interesante, pe care voiam să le împărtăşesc cu voi.

• Psihologii susţin că răzbunarea este un răspuns emoţional la o stare de enervare extremă sau la teamă.
• Iertarea nu este un sentiment natural al oamenilor – Hargrave şi Sells, în eseul lor “THE DEVELOPMENT OF A FORGIVENESS SCALE” descriu iertarea ca o “antiteză a predilecţiilor naturale spre violenţă şi victimizare”.
• Dorinţa noastră de dreptate ne face să încercăm întotdeauna să fim chit, din simplul motiv ca aşa este corect şi pentru că aşa se restaurează ordinea naturală a lucrurilor. Dacă nu a fost încălcată nici o lege şi deci nu se poate ajunge la dreptate prin mijloace oficiale, atunci majoritatea oamenilor sunt tentaţi să-şi facă singuri dreptate.
• Modul cel mai bun de a acţiona când suntem atacaţi este să ne asumăm superioritatea morală şi să nu dăm curs instinctelor vindicative. Păstrarea demnităţii şi a unui comportament potrivit, precum şi traiul cuviincios şi împăcat cu sine sunt cheile bunei funcţionări sociale. Când doreşti răzbunare, nu faci altceva decât să-i arăţi celuilalt că eşti rănit, că suferi.

Recunosc că încă de mică am fost o persoană răzbunătoare. Procedam aşa ca să mă apăr şi foloseam această metodă şi pentru a anunţa pe cel care mi-a greşit că sunt gata să lupt, nu mi-e teamă, şi în consecinţă, să mă lase în pace şi să nu mă mai rănească.

De fiecare dată am avut regrete deoarece sunt mândră, îmi pasă de demnitatea şi de reputaţia mea. Însă uneori chiar nu mă pot abţine. Dau vina pe impulsivitatea mea (care se arată rareori, dar atunci este feroce) şi pe faptul că sunt femeie (din experienţa mea, bărbaţii par mult mai calmi).

Cu trecerea anilor am devenit mai stăpână pe mine şi m-am şi maturizat, aşa că nu mai văd răzbunarea ca pe o soluţie. Sunt conştientă că e mai bine să-i arăţi celui care ţi-a greşit că îţi este foarte bine, că nu îţi pasă de ce a făcut, însă uneori mă întreb dacă această alegere şi acest semn al demnităţii nu este o invitaţie pentru acei oameni de a-ţi greşi din nou, de a te lovi încă o dată. Dacă tu nu reacţionezi în nici un mod, nu s-ar putea înţelege că ceea ce au făcut este ok, că nu te superi dacă se mai întâmplă o dată? Chiar aş fi interesată să ştiu ce părere aveţi voi despre acest lucru.

Trecând peste toate acestea, voi face tot ce ţine de mine să mă feresc să mă răzbun sau să mă gândesc măcar la răzbunare. Însă mi se pare foarte greu, aproape imposibil, să ţin toată supărarea în mine, să nu exprim verbal dezamăgirea şi supărarea mea. Simt nevoia să spun persoanei care mi-a greşit că m-a deranjat ce a făcut, poate ţipând, poate vorbind pe un ton normal. De cele mai multe ori caut explicaţii, soluţii, scuze, îmi doresc să depăşesc acel impas. Deci eu nu mă răzbun, nu vreau să fac şi eu aceleaşi greşeli ca altcineva, însă vreau să pot să spun ce am pe suflet. Nu pot şi nu vreau să tac.