Încă de la vârsta de 12 ani a început să mă preocupe greutatea mea. Şi nu din cauză că aveam vreo problemă de sănătate, ci pentru că, asemenea tuturor femeilor din acele zile şi din prezent, am fost înconjurată de aşa zisa imagine a perfecţiunii – cu cât mai subponderal, cu atât mai bine.

Şi când vorbesc de această regulă a societăţii în care trăim, nu mă refer doar la imaginile din reviste sau de la televizor, ci şi de mentalitatea oamenilor. Ştiţi voi, aceia care râd de tine la şcoală/facultate şi îţi zic că eşti prea gras, de oamenii de pe stradă sau din maşini care te fluieră sau te comentează, de diferitele opinii exprimate de tot felul de oameni. Ca idee, atunci când am discutat despre asta cu un bărbat, care nu avea tocmai greutatea perfectă, mi s-a zis că nu contează greutatea la bărbaţi, dar o femeie trebuie să fie slabă.

Sunt deranjată de toate aceste lucruri pentru că îmi dau seama că m-au afectat. Şi dacă au avut puterea să mă afecteze pe mine, care mă bucur de un metabolism bun, care am purtat toată viaţa mea numai mărimile S şi XS, care nu lucrez într-un domeniu unde să conteze neapărat felul în care arăt, îmi pot da seama ce putere mare de distrugere au asupra altor persoane. Mai ales asupra unor copii.

Cum m-au afectat mai exact? În primul rând orice aş face am o impresie proastă despre greutatea mea. Conştientizez că nu am cum să fiu “grasă”, conform indicelui de masă corporal am o greutate normală şi port la haine mărimi mici. Cu toate acestea, când mă uit în oglindă eu văd o persoană care trebuie să mai slăbească. Îmi văd toate defectele, mă compar cu persoane care sunt slabe din punctul meu de vedere şi visez la o greutate de 47 kg. Aşa consider eu că aş arăta perfect, dacă aş reveni la greutatea din adolescenţă, deşi acea greutate e considerată prea mică pentru înălţimea mea şi m-aş încadra la subponderal.

Această lupta prostească de a fi cât mai slab m-a determinat să fac nişte prostii de-a lungul timpului. Înfometarea de exemplu. Când eram adolescentă îmi doream uneori să mă îmbolnăvesc de gripă pentru că ştiam că la o asemenea boală slăbesc cu siguranţă câteva kilograme. Au fost şi momente când mi-a trecut prin cap să adopt tehnica bulimicilor, cu scuza “doar o dată” – din fericire doar mi-a trecut prin cap.

Nu o să scap de ideea că trebuie să mai slăbesc. Însă pentru asta nu o să fac lucruri care să-mi afecteze sănătatea. Am atâta minte. Fac sport regulat de ceva timp. Încerc să mănânc mai sănătos, să renunţ la fast food, sucuri şi, cel mai dificil pentru mine, dulciuri. Şi sper că aşa voi ajunge să am imaginea pe care mi-o doresc. Cel mai probabil n-o să fie 47 kg, ci o să fie greutatea unei persoane sănătoase.

Nu am o concluzie la tot ce am scris. Tot ce-aş putea spune e că mi-aş dori să trăim într-o lume unde să se pună accentul mai mult pe sănătate. Să se promoveze persoanele care au greutate normală, corpuri tonifiate, care fac sport şi mănâncă sănătos. Să nu ni se bage în cap de mici copii că trebuie să fim cât mai slabe, să nu mai fim judecate că nu arătăm ca femeile photoshopate din reviste. M-am săturat ca la mărimea S/36/8-10 să fiu privită că o persoană care trebuie să mai slăbească.  M-am săturat să mă simt obligată să arăt că un fotomodel, când tot ce vreau e să fiu sănătoasă şi mulţumită de mine.

P.S. Presupun că aţi văzut deja articolul, dacă nu click aici ca să vedeţi cum arată un model “plus size” conform Cosmopolitan. Dacă mai pun şi eu 5 kg şi ajung la mărimea M, probabil mă încadrez şi eu în categoria asta, după părerea lor.