Aşa mă enervează acei părinţi care nu dau doi bani pe responsabilităţile pe care şi le-au asumat. Au ţinut neapărat să aibă un copil dar când această responsabilitate nu se mai potriveşte cu cheful de zi cu zi, renunţă la ea, o plasează în grija altuia.

De obicei e vorba de taţi. Şi de cele mai multe ori se întâmplă asta în cazul unui divorţ sau despărţiri, când părinţii nu mai locuiesc împreună. Nu voi vorbi aici de acele cazuri când există probleme între cei doi, când tatăl nu este lăsat de mamă să vadă copilul, vreau să mă refer doar la despărţirile civilizate, când tatăl are mâna liberă şi poate să aibă o relaţie precum îşi doreşte cu copilul său.

Dar ei îşi văd copiii doar când le este lor convenabil. Se bat cu mâna în piept (prin postarea pe Facebook) şi fac cunoscut cât de mult îşi iubesc odraslele, dar iubirea asta să fie cât mai part time, doar atunci când ai chef să te joci şi n-ai cu cine, şi să fie menţionată şi online, să ştie lumea cât de bun părinte eşti.

Nici nu ia bine copilul de acasă, că şi apare poza pe Facebook. Copilul în maşină, bucuros că îl vede pe taică-său, după cel puţin o săptămâna de “pauză”. Ajung la locul de joacă, poză din nou. Copilul se joacă fericit, asta înseamnă că tatăl e un părinte ideal. Încă câteva poze. Apoi pauză, lumea probabil crede că a dus copilul acasă, i-a dat de mâncare, i-a făcut baie, l-a culcat. Dar nu. După 2-3 ore de joacă, îl aduce acasă la maică-sa, îl lasă acolo şi la revedere, pa. Pleacă bucuros pentru că din punctul lui de vedere şi-a făcut datoria şi bonus, a câştigat câteva like-uri şi comentarii pe Facebook. Nu se gândesc că astfel traumatizează copilul, că îi afectează încrederea în sine, că distrug ideea de familie. Nu se gândesc decât la ei.

Mă întreb, dacă nu ar mai fi Facebook, dacă nu ar mai fi vreo altă reţea de socializare, oamenii ăştia şi-ar mai vedea copilul? Sau merg pe principiul dacă nu mă vede nimeni degeaba fac?