Nu am fost niciodată o persoană foarte deschisă, mi-a fost mereu teamă să mă apropii, să dezvălui prea multe despre mine. Poate şi de aceea acest blog nu conţine foarte multe poveşti despre viaţa mea, ci mai mult informaţii despre hobby-uri sau recomandări.
Nu mi-e frică să dezvălui elemente ce ţin de exteriorul meu – nu mă deranjează că am poze (decente) pe reţelele de socializare sau pe blog, nu mi se pare ciudat să am CV-ul public pe linkedin.ro, însă mi s-ar părea foarte greu să împărtăşesc pe blog evenimente mai puţin fericite. Poate vi se pare ciudat, dar cred că nu este nimic mai personal decât atunci când scrii şi faci public o poveste dureroasă din viaţa ta. Pentru că nu povesteşti doar despre tragedia sau supărarea respectivă, ci şi despre sentimentele tale, despre ce ai simţit atunci, cum te-a durut, cum ai trecut sau nu peste. Nu aş putea face asta…nu ştiu de ce, dar nu pot.
Am mai citit pe alte bloguri dezvăluiri despre pierderea unei sarcini, de exemplu. Nu am condamnat persoana care a scris, în nici un caz, nu sunt acel gen de om, chiar mi-a părut rău şi mi-ar fi plăcut să pot ajuta cu ceva. Cred că dacă scrii şi primeşti comentarii de susţinere te ajută. Dar m-am gândit că eu nu aş putea scrie aşa ceva.
Poate dacă aş şti că numărul de vizitatori nu depăşeşte 100-200 sau dacă blogul ar fi unul parolat, aş avea curaj să povestesc diverse evenimente. Însă în cazul blogului meu, citit de foarte mulţi cunoscuţi, nu mi-aş permite. Nu vreau să-mi “spăl rufele” în public, să ştie chiar toată lumea ce mi s-a întâmplat. Nu vreau să mi se plângă de milă, urăsc lucrul acesta, nu vreau să se bucure careva de nefericirea mea.
Voi aţi putea povesti pe blog despre evenimente nefericite din viaţa voastră? Aţi simţi că vă ajută sau vi s-ar părea mult prea personal? Dacă răspunsul este afirmativ, ce vi se pare prea personal pentru a fi expus pe blog?
34 Comments on Ce păstrez pentru mine
Leave a Reply to cristishady Cancel reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Din motivele enumerate de tine mai sus, mi-am inchis primul blog, dand acces unui grup foarte restrans de persoane, asa ca acum e ca un fel de forum. 🙂
Mi-am facut alt blog, public, in care scriu despre lucruri relativ impersonale si altele inchipuite (pentru exersarea “talentului” 😛 ).
Sunt intr-adevar si oameni care se bucura de raul altora, insa exercitiile de sinceritate constituie o terapie relativ buna, in parerea mea. Le mai incerc din cand in cand, pentru ca, in esenta, n-ar trebui sa ne pese de ce spun altii.
Nu stiu, totusi, daca as putea scrie despre pierderea unei sarcini sau despre alte evenimente traumatizante, pe blogul public. Cel mult as folosi niste metafore sau eufemisme.
Cred ca ajuta sa scrii pe blog despre lucrurile prin care treci – poate primesti si sugestii, mesaje de compasiune, de sustinere. Asta din partea celor care nu te cunosc personal. Ceilalti ar putea sa vada acest lucru ca o invitatie la barfa – nu cred ca nu ar suna pe alt cunoscut comun sa povesteasca ce s-a intamplat, sa discute problema.
Singurele evenimente mai putin fericite despre care am scris si voi scrie sunt ..anumite dezamagiri ( stii la ce ma refer, ai citit si tu ) insa mai adanc de atat nu ma voi duce. Nu voi povesti despre chestii realmente dureroare ..alea cand/daca se vor intampla vor ramane pentru mine!
Despre dezamagiri de zi cu zi voi scrie si eu, despre ce ma enerveaza sau ce ma socheaza. Iar despre alte evenimente…doar daca imi parolez articolele, doar daca nu am multi vizitatori. Altfel nu pot.
Lucruri ca dezamagirea, o zi proasta, o persoana care mi’a facut rau sau ceva de genul, da! Altceva mai personal nu cred, prefer sa tin in mine sau sa vorbesc cu o persoana cu care ma pot sfatui si care stiu ca va tine pentru ea.
Exact, la fel gandesc si eu.
Admir oamenii care pot să-și deschidă sufletul cu ușurință, oriunde, oricând. Îi admir pentru că eu nu sunt așa. Am mai prins ceva curaj de când am blogul și încerc să scriu lucruri personale, toate cu o oarecare limită. În viața reală vorbesc puțin despre mine și prefer să ascult.
Revenind la on-line, am văzut fete care-și expuneam pe blog viața sexuală ori anumite experiențe, care după părerea mea, merită ținute numai pentru sine. Despre astea nu cred că aș putea să scriu.
Nu știu dacă aș putea să scriu despre decesul unei persoane, despre o despărțire sau anumite eșecuri personale. Probabil că aș putea, depinde de ce aș simți atunci….
Foarte bună ideea postului, sper să nu te superi dacă am să o preiau și eu. Doar ideea 😀
Nu ma supar, chiar ma bucur. 🙂
Am vazut si eu persoane care povestesc despre viata sexuala…nu as putea sa fac asa ceva. Cat despre esecuri personale…prefer sa le tin pentru mine. Cred ca motivul principal e ca nu-mi place sa mi se planga de mila – cand scriam articolul mi-am dat seama de acest motiv. 🙂
Niciodata nu mi-a placut sa-mi arat sentimentele de fata cu altii – rar am plans in public, cred ca pot numara pe degetele de la o mana de cate ori am plans in public.
Urasc si scenele in public; nu ma cert, nu tip, nu ma iau la bataie in vazul lumii. 🙂
Uite eu scriu si despre evenimente din viata mea. Fac insa o filtrare. Scriu despre acele momente din viata mea care ar putea sa ii motiveze pe ceilalti (cititori). Incerc sa scriu in asa fel incat sa ii conving ca viata nu e doar drumul de la munca pana acasa si inapoi. Pentru a reusi asta uneori dau exemple din ce mai traiesc eu.
Chiar si asa primesc observatii ca scriu pentru femei sau ca scriu lame (pt un barbat) etc. 🙂
Mai am o ultima remarca: nu iti impune limite. Daca vreodata ai sa simti ca vrei sa scrii sa ne impartasesti ceva nu te opri doar pt ca este dintr-un segment pe care nu l-ai atins pana acum. Tin foarte mult sa fii libera sa scrii ce vrei. 😉
Bine ai venit pe blog Marius! Ma bucur ca ti-am descoperit blogul, o sa-l rasfoiesc cand termin serviciul, pare interesant.
Incerc sa nu-mi impun limite, mai scriu uneori articole dar raman in drafts, nu am curajul sa le public. 🙂 Mi se par uneori prea personale.
Am scris un post in care am povestit cum am pierdut avionul spre Barcelona anul trecut! Unul trist cu plansete si frustrari! Voi continua sa scriu toate experientele negative pe care le voi avea (le-am avut si inca nu am apucat sa scriu) tocmai pt ca altii sa le vada, sa stie ca pericolele exista si ca trebuie sa te feresti de ele, macar cat poti! O vacanta nu e intotdeauna roz si frumoasa, si cred ca e bine sa avem si asta in vedere cand calatorim, ca se pot intampla tot felul de lucruri!
Lucuri personale eu nu prea scriu, decat ocazional, intrucat blogul meu e de calatorii, insa daca as avea un blog as scrie! Poate l-as face sub format anonimat, poate nu, dar cu siguranta l-as face pt a-mi scrie undeva gandurile, temerile, problemele!
Despre o experienta negativa intr-o vacanta as scrie si eu, dar nu as scrie de tragedii personale. Chiar e bine sa scrii despre ce ai patit intr-o vacanta, cu o agentie de turism, cu un producator de ceva, sa ii previi pe altii sa nu faca aceeasi greseala.
Într-un timp scriam şi eu chestii personale, dar destul de vagi şi generalizate. Nu am făcut niciodată publice lucruri profunde sau probleme. fiindcă astfel dai dovadă de slăbiciune. Şi în al doilea rând mi se par de prost gust vendetele pe bloguri, cele în care se dau nume şi mai ales acele articole a căror veridicitate este 100% afectată de percepţia total greşită a unei singure persoane. Mă simt mult mai bine acum că nu mai sunt expusă, că nu mai am blog şi că nu trebuie să mai dau cont nimănui despre ceea ce scriu. Procedezi bine că nu te expui.
Cred ca m-as obisnui si eu fara blog, dar inca nu simt ca e timpul sa renunt la el. E clar ca nu il voi avea toata viata, dar acum am nevoie de el in viata mea. Zilele trecute a fost o problema la net si a fost cazut cateva ore bune. Chiar mi-a fost dor de el si cand si-a revenit nu am rezistat fara sa scriu un articol sau doua (pe care le-am pus in Drafts bineinteles, nu le-am publicat repede 😛 ).
Depinde.
Sunt de pildă persoane importante și poate mai apropiate de mine decât altele de care povestesc mai des, care mi-au cerut expres să nu vorbesc de ele, nici de anumite întâmplări. Și atunci, poate am avut mari nefericiri sau fericiri și pur și simplu nu le-am povestit.
Iar la rugămintea cuiva apropiat mie am șters la un moment dat și toate pozele cu mine de pe blog (cele în care se vedea toată fața).
Nu e vorba de ideea de prea personal… dar cum țin la intimitatea mea și nici pe blog și nici unei amice, de pildă, nu povestesc anumite lucruri, țin și la intimitatea altora.
Legat de anumite evenimente nefericite sau foarte puternice… am preferat să le povestesc voalat de cele mai multe… mai mult cu aspect literal, de poveste, decât de realitate… pentru a acoperi ceea ce se întâmplase de fapt… să le transform în ceva metaforic… până la urmă și blogul l-am început după o experiență nefericită, și totuși n-am vorbit nicicând de ea.
Pana acum nu s-a intamplat sa-mi zica cineva clar sa nu scriu despre intamplari comune. Am povestit experiente si din viata prietenelor mele si nu s-au suparat. Ma bucura asta, nu as vrea sa ma cenzurez mereu, sa am grija sa nu vorbesc de unul sau de altul.
Mie mi se pare perfect normal că vor intimitatea lor să fie păstrată și nu consider că mă cenzurez.
Dacă eu am ales să scriu despre o parte din mine, nu îi pot obliga să o facă și ei. Nu toți oamenii se simt confortabil cu asta și dacă nici pe cei dragi nu îi înțelegem… ce mai cerem de la străini?
Asa e Diana. Oricum, daca mi s-ar cere si mie asta, as intelege. Nu as pune poze pe blog cu persoane care nu vor sa le fie publice pozele, nu as povesti detaliat intamplari cu anumite persoane, indiferent daca ii deranjeaza sau nu. Prefer sa vorbesc cat mai vag, sa generalizez.
Nu am scris lucruri foarte personale pana acum si in niciun caz nu am dat detalii despre intamplari nefericite.
Imi face placere sa citesc lucruri frumoase si interesante din viata cuiva, nu neaparat personale, dar atat cat sa ma lase sa cunosc persoana mai bine.
Din acest motiv si scriu uneori despre programul meu sau diferite experiente, vizite in alte orase etc. Mai ales ca odata cu inceperea blogului, am cunoscut o gramada de fete extraordinare (printre care te numeri si tu desigur 🙂 ) si care au creat un context in care sa ma simt comfortabil sa vorbesc si sa simt nevoia sa impartasesc cu ele anumite lucruri, pana la un anumit punct.
Nu cred ca as relata intamplari mult prea personale din simplu motiv ca nu sunt atat de deschisa, nu imi place (asa cum ai zis si tu) sa imi spal rufele in public si consider ca sunt lucruri destinate doar pentru mine si familia mea.
Te pup!
P.S. – post-ul de astazi e un exemplu bun de articol care ma face sa te cunosc mai bine >:D>
Si eu ma bucur ca te-am cunoscut, Adina. 🙂
Nu ma deranjeaza nici pe mine sa dau detalii despre viata mea de zi cu zi, atat timp cat nu include evenimente foarte personale.
Să știi că uneori ce este mai bun nu se postează 🙂 Acum depinde de la persoană la persoană. Unii nu văd nicio problemă în a spune totul despre ei. Alții spun când au o problemă și tocmai ca să fie ”luați în brațe” de cât mai multă lume, mulțumindu-se cu un statut de victimă. Alții consideră că unele lucruri pot fi spuse, iar altele nu, altele fiind doar mici excepții foarte personale. Depinde de la om la om. Eu, unele lucruri le public, altele nu din viața personală. Permit să fiu cunoscut atât cât consider că se poate. Ce-i privat e privat 🙂
Cred ca depinde mult si de blog – cat de cunoscut e, cat de vizitat e, cine il viziteaza (straini, cunoscuti). Poate nu stie nimeni din cei pe care ii cunosti ca blogul e al tau, asa incat iti permiti sa spui mai multe.
Scrisul pe blog, ca forma de eliberare, ca terapie pentru un suflet zbuciumat, a fost un prim gand al meu cand am parasit vechea mea casuta virtuala. Apoi am realizat repede ca nimeni nu ar fi interesat de viata mea personala, de trairile mele, de drame sufletesti. Oamenii vor articole vesele, motivationale, lucruri in care sa se regaseasca, din care sa aiba ce invata. Oamenii vor articole scurte, concentrate, esentializate. Ei bine, eu nu apreciez genul asta de articole, in care sa primesc sfaturi, in care sa mi se spuna ce trebuie sa fac si cum sa-mi traiesc viata. Asa ca, nici eu, la randul meu nu pot face acest lucru. Nu voi face eu pe blog pe detinatorul adevarului absolut sau pe cel care le stie pe toate si se simte ca trebuie sa impartaseasca cu ceilalti din experienta acumulata. Asa ca a ramas a treia varianta, scriu despre ce ma pasioneaza pe mine, despre lucruri generale de viata. Oricum ma simt foarte apropiata de cei care posteaza la mine pe blog, banuiesc ca daca as scrie despre o tragedie, ar fi alaturi de mine(cu un cuvant bun). Deocamdata nu a fost cazul…
Iti inteleg tactica de blog, si eu sunt extrem de rezervata cu viata personala, si nu doar in online ci si in offline. De ce sa dau motiv de barfa celorlalti…ca de , asa e romanul, in loc sa-si vada de treaba lui, sta tot timpul pe gard cu privirea fixata in ograda vecinului…
Exact Nice, asa gandesc si eu. Nici in offline nu impartasesc toate necazurile. Doar familia, iubitul si prietena cea mai buna stiu chiar tot ce mi se intampla, bun sau rau, in rest prefer sa tin pentru mine.
Eu sunt anonima peblog si totusi, am acolo cel putin 2 persoane care ma cunosc personal si de care nu ma feresc….Da, am scris intamplari din viata de familie, si am relatat despre niste foste iubiri. Am schimbat foarte putin datele dar suficient cat “inculpati” sa nu se recunoasca
Daca blogul ar fi semnat cu numele meu recunosc ca nu as scrie atat de ……deschis. Probabil ca as juca un rol.
Nu sugerez ca cei care au blog personal joaca roluri sociale, doar spun cum as fi procedat eu
Cateodata ma gandesc ca ar fi fost tare bine sa fiu si eu anonima. 🙂 Sa nu fie numele meu real pe blog. Asta e. 🙂
Oricum, greseala (daca pot spune asa) a fost facuta inca de la bunul inceput, cand l-am promovat pe messenger. Si normal ca au aflat toti cunoscutii de el…
Acum am mai scris si eu articole mai personale desi incercam sa le fac uneori cat de generale posibile..dar depinde de situatie..nu cred ca as putea sa scriu despre tot..adica despre lucrurile care mai mai enerveaza uneori scriu..dar despre tot..uneori face bine..ma descarc 🙂
Eu scriu despre unele chestii personale, dar incerc sa ma limitez, sa nu dau tot din casa :).
Na, poate sunt eu mai sensibilă, dar mie îmi plac blogurile “personale”. Mă rog, cred că ideea e nu să scrii că aseară ai făcut nu ştiu ce, mai degrabă să ambalazi totul într-o poveste. Pe mine, una mă plictisesc îngrozitor blogurile pe care nu găsesc şi chestii pesonale, răbufniri măcar, orice. De ce? Pentru că prefer să citesc despre sentimentele, lemantaţiile omului decât chestii generale scrise uneori şi fără cunoştinţe de gramatică şi fără stil.
Ca cititor, da, eu am vorbit mai mult din punctul de vedere al unui blogger. Nu este deloc usor sa expui lumii intregi sentimentele tale, gandurile cele mai ascunse, mai ales ca nu stii cine te citeste.
Adevarul este ca un blog pe care scrii cu nume, prenume , adresa este greu sa scrii tot ce iti trece prin cap.
Asa cum ai zis si tu, nu vrei sa stie anumite persoane ce anume se petrece cu tine, mai ales cand lumea este proasta si abia asteapta sa fii putin trist, nefericit sau sa recunosti o greseala ca sa rada, vorbeasca si sa scoata ochii.
Daca ai reusit de-a lungul timpului sa fii imun la lucrurile acestea si sa te doara undeva de ei, ceea ce este si recomandat, iar nu poti sa scrii tot ce vrei pe blogul tau daca in el se pot face legaturi cu persoanele reale.
Pentru ca nu ai dreptul sa ii faci altuia viata intima publica, daca vrei sa ti-o faci pe a ta, sa zici uite nene, eu Popescu Ion am facut cutare e ok, tu ai facut cutare, bravo, felicitari, iti facem o statuie, dar nu e normal sa zici ca eu, Popescu Ion , azi m-am culcat cu Maria si dupa m-am dus acasa ca trebuia sa vina maica-sa de la servici.
Asta nu mai e ok…
Iar eu din cauza asta m-am ferit sa scriu exact, de multe ori, ce am in cap pe blogul din semnatura ( nu ca as fi avut de gand sa-mi povestesc viata sexuala, aia mi se pare chiar de porc).
Da, si asta e drept. Nu m-am gandit si la acest aspect, dar intr-adevar nu avem dreptul sa facem viata altora publica. Oricum n-as fi dat nume si mereu cand pun poze cu prieteni de-ai mei, ii intreb daca sunt de acord sau nu. Mi se pare de bun simt.
Ai afirmat “Mi se pare de bun simt”. Tu sigur existi in realitate sau… o fi vreo forma demanifestare a imaginatiei mele ?:)
🙂 Incerc ca in tot ceea ce fac sa ofer respect celor din jur. Politetea si bunul simt ma insotesc mereu si atat timp cat le pot oferi, le ofer cu mare drag.