rani-din-copilarieÎn copilărie, ca şi acum de altfel, am fost mereu liniştită, cuminte, cu prea puţină energie pentru a o investi în activităţi mai periculoase. De aceea nici nu mă pot “lăuda” cu oase rupte sau capuri sparte. Ceea ce nu mă poate decât bucura. Cu toate acestea, aşa precaută cum am fost, tot am păţit-o de câteva ori. N-a fost agitaţia de vină, ci neatenţia sau purul ghinion.

Lovitura cea mai gravă, singura care are urme şi-n prezent, a fost cea de la nas. Aveam vreo 12 ani, eram în vacanţă, în curte, mă dădeam în scrânciob. Acelaşi scrânciob în care mă dădeam de câteva ori pe zi, la tot felul de viteze şi înălţimi. De această dată nu aveam viteză, ba chiar eram aproape oprită şi voiam să cobor de pe el. Atunci când am pus piciorul pe dalele de ciment de sub scrânciob, am alunecat (de ce, nu ştiu, doar ghinion), mi s-au dus picioarele în spate şi am căzut cu faţă pe jos. Cât am avut timp m-am aparat cu coatele, dar tot am reuşit să-mi lovesc bine de tot nasul. Însă un pic de noroc tot am avut. Nu mi s-au spart ochelarii ca să-mi intre cioburi în ochi, nu mi-am spart nasul, nu mi-am spart dinţii.

Rezultatul? Un nas umflat şi însângerat. Umflătura s-a dus după vreo 2-3 săptămâni, sânge mi-a mai curs ocazional din nas, o lună, două, până s-a oprit. Însă am rămas cu o deviaţie de sept frumuşică, care mă enervează teribil şi pe care tare mult aş opera-o. Probleme cu respiraţia nu am din fericire.

Un alt accident, de data aceasta aş putea să zic minor, a început cu o fugă între copii în curte. Tot vreo 12 ani aveam, eram în compania verişoarei mele, şi am început să ne fugărim şi la un moment dat m-am trezit că alergam prin grădina cu trandafiri. Aveam viteză, nu am stat să analizez situaţia, nu mă durea nimic…până când am ieşit din grădină şi mama mea a observat cu stupoare că îmi curgea o grămadă de sânge pe ambele picioare pentru că îmi făcusem zeci de zgârieturi. Zgârieturile, mai mici sau mai mari, s-au vindecat complet, acum nu mai am nici o urmă.

În afară de aceste două evenimente, n-am mai făcut nimic. Cu toate acestea am mici amintiri din fragedă copilărie, când sora mea m-a călcat cu bicicleta şi când nu mai ştiu cum am căzut pe nişte scări în beciul blocului. De păţit n-am păţit nimic, mai mult, eu credeam că sunt doar vise, asta până când mi-a confirmat ea că într-adevăr s-au întâmplat.

Acum sunt curioasă să ştiu dacă voi aţi fost mai cuminţi ca mine în copilărie. Care sunt cele mai urâte răni din copilăria voastră?

4 Comments on Cea mai urâtă rană din copilărie

  1. Nimic grav, doar mici cazaturi soldate cu cateva julituri(sau semne de buna purtare cum se numeau pe atunci). Oricum niciun eveniment memorabil de genul intamplarii tale cu leaganul. Dar cum copilaria mea s-a desfasurat in precambrian e posibil sa-l fi uitat. 😛

  2. Am fost un copil mai cumintel, nu am avut maini sau picioare rupte. Am in schimb multe cazaturi in genunchi, una mai serioasa care a lasat o cicatrice (dupa atatia ani nu se vede decat daca o cercetezi cu atentie). In schimb am sarit si eu o data un gard si am caut cu botul in sarma ghimpata; mi-a ramas un firicel de cicatrice la buza si oricat de mic ar fi, eu il vad acolo. Totusi zic mersi ca nu a fost mai rau.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.