De la 7 ani am fost înconjurată de animale şi mereu mi-au fost dragi. I-am iubit pe toţi, fie că a fost vorba de câini, pisici, iepuri, arici, peşti sau găini. Bineînţeles că am avut şi preferaţii mei, cum ar fi Terry, labradorul meu negru şi primul animal din casa noastră, şi Negruţu, primul meu motan. Dar acum am alţi iubiţi şi iubite, despre care vă povestesc mai jos.

Albert

Albert este ca şi copilul meu. Este incredibil cât de mult poţi ajunge să iubeşti un animal, cât de mult te poate ajuta, cât de mult te poate susţine. De 4 ani de zile locuim în acelaşi apartament, m-am obişnuit atât de mult cu el încât nu pot să concep viaţa fără el, nu mă simt acasă în apartamentul meu atunci când el nu este prezent. Mi-e greu şi noaptea să dorm dacă nu este aşezat pe covoraşul de lângă pat sau dacă nici măcar nu este prin casă.

V-am scris de multe ori despre el, n-am cine ştie ce noutăţi. Pe zi ce trece devine din ce în ce mai cuminte, mai drăgălaş, mai deştept. Este un şmecher şi jumătate, când vine vorba de mâncare înţelege tot. Mâncarea lui preferată este ciorbă cu carne, mănâncă inclusiv legumele din ea. Din păcate pentru el în 95% din cazuri primeşte hrană uscată. În ultima vreme a cam pus pe el, dar aici eu sunt vinovată, trebuie să-i cântăresc mâncarea şi să-l duc să facă mai mult sport.

Ce chestii amuzante mai face? Păi dacă ai ghinionul de a trece pe lângă el având un covrig în mâna lăsată jos, atunci aproape sigur rămâi fără covrig. Imediat ce vede pe cineva că are ceva de mâncare în mâna care stă la nivelul lui, se repede să o fure.

Şi acum o galerie cu muuulte poze, pentru că nu pot să le sortez. Sunt toate postate şi pe Instagram.

Leila

După Albert, Leila este preferata mea. Este căţeluşa surorii mele (şi a nepoţelei mele), are doar câteva luni şi câteva kilograme, dar este teribil de simpatică. Până am cunoscut-o pe ea nu-mi plăceau deloc câinii de talie mică. Mi se păreau enervanţi, gălăgioşi şi agresivi. Însă Leila m-a cucerit. Nu vrea decât afecţiune. Mai mult decât mâncare, mai mult decât joacă. Vrea să o mângâi, pe căpuşor, pe burtică, să o iei în braţe, acceptă să o legeni, să o dai pe tobogan (din ăla mic, pentru păpuşi).

Baba

Cel mai bun prieten al lui Albert este un ciobănesc frumos pe nume Baba. Nu cred că are un anisor de viaţă dar este deja imens. În prima poză de mai jos Baba era puiuţ, avea doar câteva luni. Şi deja era cât Albert. A doua poză e făcută acum câteva săptămâni. Nu ştiu cât se observă din ea, dar Baba în picioare are o înălţime de vreo 170-175 cm.

Albert mai rămâne noaptea la Baba, mănâncă şi beau din aceeaşi oală, se joacă, se fugăresc. Baba e blând cu Albert, nu-l bruschează, nu vrea să-i arate că el e şeful. E foarte prietenos şi amabil cu invitaţii lui. 🙂

Albert, Leila si Baba nu sunt singurele animale cu care-mi petrec timpul. Mă mai întâlnesc şi cu colegele de “casă” ale lui Baba, 3 pisici, două din ele fiind maidaneze şi a treia o Albastră de Rusia superbă. Din cele trei preferatul meu este însă motanul negru pentru că este incredibil de afectuos, lucru demonstrat într-oo seară, când mi-a stat în braţe ore în şir cât m-am uitat la televizor. Nu uit nici de câinii mamei mele, doi maidanezi, Boris şi Vulpiţă. Pe Boris îl avem de ani întregi, Vulpiţă e mai nou şi din păcate cu el nu mă prea împac pentru că e pur şi simplu enervant. Sare într-una, e agitat, viclean. Dar deh, mă descurc eu cu el.

La cum mă ştiu pe mine mereu voi avea animale în jurul meu. Nu concep viaţa fără măcar un sufleţel din ăsta mic lângă tine.

Povestiţi-mi şi voi despre animalele din viaţa voastră. Aveţi acum, aţi avut?