Tag: oameni

A fi diferit nu înseamnă ceva rău

Un lucru pe care încep să-l învăț, cu ajutorul blogului aș putea zice, că orice ai face în viață, n-ai cum să-i mulțumești pe toți. Și că într-adevăr, e bine să nu-ți pese de părerea tuturor celor din jur. E mai bine să încerci să fii fericit așa cum ești tu, decât să te schimbi sau să fii permanent nemulțumit că nu ești pe placul lor.

Dacă în viață de obicei interacționezi cu oameni cu care ai ceva în comun (studii, relații de familie, hobby-uri), pe un blog se întâmplă să discuți și cu cei care nu te asemeni deloc. Și nu știu dacă ați observat, dar oamenii tind să trateze diferențele între ei ca pe ceva rău. Dacă faci diferit, de obicei ești catalogat ca prost, incult, nebun, ș.a. Uneori primești comentarii cu înjurături (pentru că e greu pentru unii să-și exprime părerea diferită prin cuvinte care să nu jignească), alteori ești doar supravegheat – mai exact, intră din când în când pe blog, e nemulțumit, se simte superior față de tine, iese. Mai sunt și cei care pur și simplu nu mai intră pe blog, ei sunt și cei care procedează cel mai corect.

De ce să nu recunosc, încă mă afectează comentariile negative sau această supărare a unora față de mine. Pentru că uneori simt că e exagerată. Și pentru că nu scriu lucruri care să jignească pe cineva. Mă gândesc că dacă eu nu fac rău nimănui prin acest blog, de ce unii se simt atât de loviți și mă atacă?

De ce e atât de deranjant (și acum vorbesc nu numai din experiența mea, ci și a altor bloggeri) dacă eu am o părere diferită față de o carte? De ce se supără că eu ascult muzică comercială? De ce nu pot dormi unii că eu am o relație de dragoste care merge și care mă face fericită? Ce-ar trebui să fac pe acest blog ca să fie toată lumea mulțumită? Nu e o soluție să nu mai scriu deloc, s-ar supăra tocmai cititorii pe care eu îi iubesc, care mă bucură zilnic cu suportul lor.

Chiar nu este nimic mai important în lume decât să ne supărăm că cineva e diferit și se exprimă pe un blog? Chiar e atât de rău că unii au alte hobby-uri, că citesc alte cărți, că au un blog de un tip care nouă nu ne place? Sunt atât de multe probleme pe lumea asta, sunt atât de multe lucruri de făcut, încât mie mi se pare pierdere de timp să stăm să ne stresăm aiurea.

Nu sper că se va schimba ceva. Acele persoane nu realizeaza că greșesc, că nu e soluție să stai să bârfești și să spui cât de prost e unul. Nu înțeleg că asta nu le face automat pe ele deștepte.

Oameni care îmi plac

Acum ceva timp am făcut o leapşă în care v-am povestit despre oamenii care nu-mi plac. Am promis atunci că voi reveni cu un articol în care să amintesc şi de acele categorii de persoane care mă fac să mă simt bine, pe care îi respect şi îndrăgesc. Aşa că hai să încep…

  • oamenii harnici
Îi recunoşti uşor, nu stau o clipă degeaba, mereu îşi caută ceva de făcut. Casa lor e mereu curată, au timp să iasă şi în oraş, să şi muncească şi să-şi îndeplinească şi anumite responsabilităţi. Îi admir sincer, nici nu ştiu cum de îşi găsesc timp să le facă pe toate, şi mai ales de unde au atâta energie în ei.
  • oamenii prietenoşi
Îi iubeşti de la prima întâlnire. Chiar dacă nu te cunosc, sunt foarte prietenoşi, vin la tine, se prezintă, deschid conversaţia, îţi cer datele de contact, te pupă pe obraji la sfârşit. E impresionant, mai ales pentru o persoană ca mine, destul de rece în relaţiile cu ceilalţi.
  • oamenii ambiţioşi

Am mulţi prieteni ambiţioşi şi fiecare întâlnire cu ei este o inspiraţie pentru mine. Reuşitele lor sunt modele de urmat, nu le privesc cu invidie şi nici nu îi judec pentru că mi le povestesc. Până la urmă eu îi întreb ce au mai făcut în ultimul timp, e normal să-mi povestească.

Aceste discuţii mă energizează, îmi arată că uite, se poate să faci şi aia, şi cealaltă, le poţi îmbina, poţi avea succes. Îmi place să mă întâlnesc şi să vorbesc cu persoane de la care am ce învăţa.

  • oamenii veseli

Zâmbesc mereu. Rareori îi vezi trişti sau plângând. Au mereu o vorbă bună să-ţi spună sau o întâmplare amuzantă să-ţi povestească. Mai mare dragul să-ţi petreci timpul alături de ei. Sunt mândră şi bucuroasă că prietena mea cea mai bună se încadrează în această categorie.

Cu siguranţă mai sunt şi alte categorii de persoane pe care le admir, dar voi încheia aici articolul. Puteţi considera acest post o leapşă, dacă cineva doreşte să o preia să lase un comentariu, pentru a vă adăuga link-ul aici.

Politeţea şi bunul simţ…prea rar întâlnite

Am fost învăţată de mică să fiu politicoasă. Nu răspundeam urât, îi respectam pe cei mai în vârstă, nu spuneam lucruri nepotrivite. Am învăţat să respect casa şi lucrurile altuia, să nu spun chiar orice îmi trece în cap, să am grijă să nu rănesc pe alţii prin cuvinte sau comportament nepotrivit. Aşa sunt şi acum. Poate unora vi se va părea demodat, dar eu consider că trebuie să trăim cu toţii în linişte, să ne înţelegem unii cu alţii. Iar modul de a face asta este politeţea şi bunul simţ.

O problemă care apare atunci când tu eşti politicos, este că te aştepţi ca toţi să fie ca tine. Mare greşeală! În primul rând pentru că vei rămâne repede dezamăgit iar în al doilea rând pentru că vei fi catalogat ca răsfăţat, paranoic, fandosit, ţi se va spune că te crezi perfect, că eşti îngâmfat sau arogant, că te consideri prea bun şi ceri prea multe.

Îmi pare rău, dar eu am aşteptări de la cei din jur. Mai ales de la cei care ştiu că au avut parte de educaţie şi că părinţii i-au învăţat să se poarte (sau au încercat).

Scuzele lor – pentru a explica lipsa de bun simţ sau de politeţe – sunt următoarele: “de felul meu sunt sincer, nu pot spune o vorbă bună, prefer să jignesc decât să fiu politicos”, “nu e adevărat, n-am zis niciodată asta”, “era ceva total nevinovat, n-am zis-o cu intenţie!” – da, s-a întâmplat de mai multe ori, nu o singură dată, dar ce mai contează?

Cuvintele rănesc. Nu zice nimeni să minţiţi, dar ce-ar fi să tăceţi din gură decât să împroşcaţi cu răutăţi gratuite? Ziceţi că nu o spuneţi cu invidie sau cu intenţie, însă când deja se întâmplă de prea multe ori, nu prea mai sună a lucru nevinovat. E simplu. Ori vreţi să răniţi acel om ori pur şi simplu nu aveţi cei 7 ani de acasă.

Şi nu, nu consider că sunt exagerată atunci când cer să fiu tratată cu politeţe. Dar dacă vă este mai uşor să mă consideraţi pe mine aşa decât să recunoaşteţi că aţi greşit şi că diplomaţia nu e punctul vostru forte (asta ca să zic mai frumos), bine. Nu mă supăr. Minţiţi-vă în continuare, să nu vă întrebaţi însă de ce lumea nu vă suportă.