Leac pentru plangeri

In nuvela istorica “Alexandru Lapusneanu” scrisa de Costache Negruzzi am putut citi cum Lapusneanu i-a oferit sotiei sale un “leac de frica”. Eu am avut parte de un leac pentru plangeri cand am vazut si am citit ceea ce va voi arata mai jos, dupa paragraful introductiv.

Suntem un popor de suparati, cum discuta si Iulia. Tristi pe strada, tristi acasa, toata ziua stam si ne plangem de cat de grea e viata noastra, de cat de nedrept e totul. Nu zambim, nu vrem sa traim, asteptam mereu ceva bun sa ni se intample, dar fara sa facem noi ceva in acel sens. Suntem suparati ca la facultate profesorii nu ne asculta cu atentie, ca nu ne apreciaza ideile, ca ni se pun alte note decat am dori noi. Suntem suparati ca parintii sunt severi, ca nu ne lasa mereu sa facem ceea ce vrem noi. Suntem suparati ca nu gasim un loc bun de munca, ca nu suntem platiti precum am merita. Suntem suparati ca cel pe care il iubim nu ne iubeste la randul lui. Suntem suparati ca nu avem prieteni, ca nu avem mama sau tata, ca nu avem o locuinta proprie, masina sau bani. Suntem suparati caci suntem bolnavi sau avem rude bolnave, ca avem copilul bolnav, ca nu l-am putut proteja sau ajuta. Sunt mii de motive pentru care putem fi suparati si unii chiar avem dreptul sa fim suparati, dar doar pentru o vreme. Orice suparare am avea, putem si trebuie sa gasim mii de motive pentru care sa fim bucurosi.

Hai sa fim bucurosi ca traim, ca exista cineva pe aceasta lume care ne iubeste. Sa fim bucurosi ca desi nu este o tara perfecta, Romania ne permite noua, femeilor, sa avem drepturi si sa fim respectate si tratate la fel ca toti barbatii.

Noi nu suntem obligate sa ne casatorim la 12 ani, sa facem copii la 15. Nu suntem omorate cu pietre pentru ca am spus ceva ce nu trebuia. Nu suntem violate ca razbunare pentru fapta unui membru din familia noastra. Nu ni se cere sa ne sinucidem pentru onoarea familiei dupa ce suntem violate. Nu ni se taie nasul si urechile deoarece asa a vrut sotul nostru. Daca ni se intampla vreo astfel de nenorocire, suntem protejate de lege, nu condamnate. Nu ne ascundem prin centre speciale de frica ca vom fi omorate.

Cu siguranta ati citit prin presa, dar uitati-va si aici si dupa, simtiti-va norocoase. Fata de 17 ani din Afganistan nu a avut norocul nostru.

(Sunt si in Romania sau alte tari astfel de cazuri, insa nu atat de multe. La noi se intampla din cauza consumului excesiv de alcool, acolo se intampla pentru ca femeile nu sunt considerate cetateni cu drepturi egale ci niste sclave. Iar cu sclavii poti face orice…asa gandesc barbatii arabi.)

Daca tot sunteti suparate, imaginati-va cum ar fi ca bebelusul vostru, in varsta de doar un an sau doi, sa fie diagnosticat cu cancer in faza terminala. Incercati sa va puneti in locul unei mame care timp de 2 ani strabate spitale, asista la zeci de operatii si asteapta un miracol. Oare cum este sa stai langa copilul tau, sa-l tii strans in brate si sa simti cum incet se stinge? Pentru un astfel de jurnal cititi aici povestea Laylei Grace. Poate va va schimba modul in care percepeti viata.

Aceste 2 povesti m-au impresionat. Acum imi este rusine sa ma mai plang si sa mai fiu suparata degeaba. Sunt recunoscatoare pentru ca traiesc, pentru ca sunt iubita si iubesc. Sunt norocoasa.