Vă povesteam zilele trecute despre aventura lui Albert, care a evadat din curte de 2 ori într-o noapte, speriindu-ne teribil. De atunci v-aţi gândi că s-a liniştit, dar nici gând. Şi în caz că vă întrebaţi ce l-a apucat aşa deodată vă spun eu: o “domnişoară”.

Domnişoara în cauză este o căţeluşa mică, a nimănui, probabil abandonată pe strada noastră şi care tot intră pe sub un spaţiu mic de sub poartă. Albert nu încape pe acolo, dar ea da. Şi chiar dacă am încercat să blocăm temporar acel spaţiu, este isteaţă şi împinge până-şi face loc.

Nu contează asta dar este cred cel mai urât câine pe care l-am văzut vreodată. Cu toate acestea la început ni s-a părut simpatică relaţia de prietenie între ei doi, aşa încât i-am permis temporar să stea, avea apă, mâncare şi culcuş (de la Albert), fără să o adoptăm. Nici nu aveam cum să nu-i permitem să stea pentru că găseşte modalităţi să intre în curte. Albert nu e castrat dar (sper) nu este asta o problemă, fiind diferenţă foarte mare de statură între ei.

Între timp însă căţeluşa a început să-l înveţe numai prostii pe Albert. Ei nu-i este suficient să stea în curte ci pleacă când şi unde vrea. Găseşte găuri în gard, dacă nu, şi le face, împinge, iese prin toate părţile posibile. Noi venim din urmă şi încercăm, pe măsura posibilităţilor financiare, să reparăm, dar de cele mai multe ori aflăm de noile găuri de-abia după ce Albert e dispărut.

Albert e îndrăgostit, merge numai după ea şi cum vede că ea şi-a găsit un loc pe unde poate ajunge afară sau la un vecin, împinge şi măreşte acel spaţiu ca să iasă şi el. La un moment dat erau amândoi la un vecin în curte, fugeau pe acolo, noi ne uitam prin gard la el şi nici gând să vină înapoi. A fost nevoie să o chem pe ea, să îi ofer mâncare ca să vină, să o prind, să o iau în curte şi de-abia apoi a vrut să vină şi Albert.

Din acest motiv sunt nevoită să-l ţin legată pe Albert, lucru care nu-mi convine deloc. În plus, din motive evidente, am ajuns să o urăsc pe domnişoara lui, mă enervează teribil când o văd în curte. Când îi văd împreună, cum se joacă sau cum se plimbă prin curte, îmi mai trece supărarea, ca apoi, la câteva ore distanţă, să mă trezesc iarăşi că Albert a dispărut.

Încercăm să găsim acum o soluţie, să punem o bandă de cauciuc sub poartă, ca să nu mai intre căţeluşa. Nu prea găsim ce avem nevoie. Între timp ne chinuim şi noi şi Albert. Ce să-i faci…cu dragostea asta.

*În poză e Albert cu alt prieten de-al lui. Pe căţeluşă nu reuşim să o fotografiem.

Ce te trezeşte dimineaţa mai repede decât cea mai tare cafea? Să afli că ţi-a dispărut câinele din curte. Vestea bună este că l-am găsit repede, nevătămat, cu ajutorul unor oameni buni care au avut inspiraţia să anunţe pe Facebook că au găsit un câine pe stradă.

Albert al nostru este un câine foarte sociabil şi activ. De obicei îşi petrece nopţile lătrând şi discutând cu toţi câinii din zonă, dar seara trecută s-a gândit că este mult mai distractiv să sape pe sub gard şi să iasă în stradă, în căutare de alintături. Prima postare pe un grup de pe Facebook a fost pusă la miezul nopţii. Un tânăr îl găsise, nu putea să-l ia, a pus un mesaj. În comentarii cineva a spus că a fost recuperat de stăpân. De fapt fusese recuperat de vecinul nostru care l-a şi băgat în curte înapoi. Dar Albert nu s-a stăpânit aşa încât a mai evadat o dată, nu ştim la ce oră. A doua postare, pe alt grup de pe Facebook, a fost pusă la 6 dimineaţa, de alt băiat, care a precizat că cineva din zona l-a luat şi are numărul lui de telefon.

Pe noi dimineaţa ne aşteptau o mulţime de mesaje, de la prieteni, care l-au recunoscut şi au văzut primul mesaj, cel de la miezul nopţii. Am mers şi l-am căutat cu maşina prin zonă, l-am contactat pe primul băiat, dar nu am primit un răspuns imediat, am lăsat mesaj cum că nu a fost recuperat de stăpân şi continuăm să-l căutăm. Între timp am aflat că vecinul îl recuperase, că-l băgase în curte dar că el ieşise înapoi. Am avut însă noroc ca cineva să lase un comentariu la primul mesaj, cu celălalt anunţ, cel de dimineaţă, de pe celălalt grup. I-am trimis mesaj celui de-al doilea băiat şi am început iar să-l căutăm în zonă până când am primit răspuns, cu numărul de telefon. Am sunat, omul care îl luase în curte ne ştia pe noi, dar nu ne ştia câinele. Şi…victorie, l-am recuperat.

Aşa că astăzi pot spune că iubesc Facebook-ul mai mult decât l-am iubit vreodată. Dacă nu exista o platformă ca Facebook nu ştiu dacă l-am fi găsit pe Albert. Are cip, dar nu cred că l-ar fi dus cineva până la veterinar, ca să-l verifice şi astfel să afle numărul nostru de telefon. De astăzi va avea clar şi medalion cu numele lui şi cu număr de telefon, se pare că este absolut necesar şi aşa ceva.

Sunt extrem de recunoscătoare acelor 2 tineri care au postat mesaje şi poze pe grupurile de Facebook. Faptul că s-au obosit să facă asta, că s-au oprit să vadă ce e cu acest căţel prietenos, care umblă singur pe stradă, că i-au făcut poze, că au întrebat dacă l-a pierdut cineva, mi-a arătat că există şi oameni buni, doritori să ajute fără să obţină ceva în schimb. Şi mai sunt mulţi ca ei care pun zi de zi mesaje pe grupurile Eşti din Iaşi dacă, Animale pierdute/găsite in Iaşi şi chiar şi Radar Iaşi Oficial (grupuri din Iasi) – mesajele voastre chiar sunt de ajutor, pot face mult bine, aşa încât vă mulţumesc din partea tuturor celor care au animale de companie.

Vreau să mulţumesc şi prietenilor noştri, pentru că ne-au anunţat de acele mesaje de pe Facebook. Nu ştiu dacă ne-ar fi apărut în feed mesajele sau dacă ne-am fi gândit să căutăm pe acele grupuri astfel de anunţuri, mai ales când eram aşa speriaţi şi stresaţi că nu-l găseam.

Bine că l-am găsit! Am avut şi noi noroc, a avut şi el noroc, bine că s-a terminat cu bine!