Tatăl celuilalt copil – Parinoush Saniee

Greu m-am apucat de citit această carte. Nu m-a atras titlul. Nu ştiu de ce, dar mi-am imaginat cu totul altceva. Am citit doar şi descrierile cărţii, dar cred că le-am citit pe scurt, pentru că de-abia după ce am citit jumătate de carte mi-am dat seama despre ce e cu adevărat cartea. Şi coperta induce în eroare, eu mereu mi-am imaginat că este vorba despre un copil sărman, orfan, care este adoptat de cineva.

După ce-am trecut de al doilea capitol n-am mai putut să o las din mână. La propriu. Am stat şi-am terminat-o în aceeaşi seară. Cam pe la final m-a apucat şi plânsul. Mă mai linişteam, mai citeam două capitole, iar mă apuca. Chiar şi după ce-am terminat-o încă mai simţeam emoţiile puternice pe care ţi le transmite cartea.

Fiecare persoană percepe într-un anumit mod cartea, pe mine m-a atins pur şi simplu, de imediat i-am dat 5 stele pe Goodreads. Şi de obicei nu-s chiar atât de generoasă.

Cartea nu este despre viaţa grea a femeilor din Iran sau despre diferenţele culturale dintre ei şi noi. Descoperim o familie normală, oarecum asemănătoare cu familiile moderne. Soţia a devenit casnică, pentru a avea grijă de cei 3 copii. Soţul lucrează în 3 locuri diferite pentru a întreţine familia. Băiatul cel mare este sub o presiune constantă să înveţe foarte bine, să fie primul în tot ceea ce face. Fetiţa cea mică este răsfăţata familiei. Iar băiatul mijlociu, Shahab, este copilul ignorat, copilul care nu vrea să vorbească, deşi medicii nu-i găsesc vreo problemă fizică. Soţul şi soţia sunt mereu supăraţi, mereu obosiţi. Mereu vor mai mult de la copii, îi folosesc de cele mai multe ori ca motive de laudă, de a ieşi în evidenţă printre rude şi prieteni. Toţi membrii familiei, cu excepţia lui Shadi, fiica cea mică, suferă sub presiunea rolului pe care îl au în familie. Toţi sunt nefericiţi.

Naraţiunea este povestită din punctul de vedere al lui Shahab şi al lui Maryam, mama lui Shahab. “Tatăl celuilalt copil” – aşa îl consideră Shahab pe tatăl sau. Îl vede doar ca tatăl lui Ashar, fratele său mai mare, cel mai bun elev din şcoală, mândria tatălui. După o copilărie în care a fost ignorat, în care a fost jignit, în care a tot auzit că tatăl îl consideră înapoiat, retardat, prost, un pericol social, Shahab nu poate să ierte, nu poate să-l considere tatăl său.

Nu vă povestesc mai multe, vă promit doar că nu o să vă plictisiţi. Cartea se citeşte uşor, capitolele sunt scurte, limbajul nu este unul pretenţios. Nu sunt momente de suspensie, acţiunea este prezentată într-un ritm alert, care te ţine cu sufletul la gură. Recomand cu căldură această carte. Sper să vă placă cel puţin la fel de mult cât mi-a plăcut mie.