Povestea despre excursia în Turcia începe inevitabil cu drumul până acolo. Povestea e lungă, de peste 1000 de cuvinte, aşa încât vă invit să citiţi dacă vreţi să aflaţi de ce am crezut că voi muri, cum am ajuns să fiu percheziţionată sau cum am întâlnit tot felul de invitaţi de-ai lui Măruţă.
Ne-am dorit să plecăm cu avionul din Iaşi, dar preţurile nesimţit de mari ne-au făcut să renunţăm la această idee. Ca să vă faceţi o părere, dacă adăugam şi avionul Iaşi-Bucureşti, biletul se scumpea cu 300 euro! În loc de 150 euro cât ne-a costat în total drumul dus-întors Bucureşti-Antalya, am fi plătit 450 euro/persoană.
Varianta găsită de agenţia de turism pentru a ajunge în Antalya nu a fost dintre cele mai plăcute, dar probabil fiind lună de iarnă nu au găsit zboruri directe. Aşadar programul de zbor (cu Turkish Airlines) a fost următorul: Bucureşti-Istanbul, Istanbul-Ankara, Ankara-Antalya la dus şi Antalya-Istanbul şi Istanbul-Bucureşti la întors. Frumos, nu? Preţul în schimb mi s-a părut rezonabil, mai ales că nu era zbor low cost.
La plecare am făcut greşeala ca să ne prezentăm toţi 4 la ghişeu. Aşadar am primit bilete în care eram cuplaţi câte 3 şi al 4-lea stătea pe celălalt rând. Am reţinut şi la întoarcere n-am mai făcut aşa. Alte momente memorabile la Henri Coandă? La coadă erau şi diverse “vedete”, oameni din ăia pe care îi vezi toată ziua la Măruţă. Nici n-are rost să povestesc despre ei, pur şi simplu m-au făcut să mă felicit că nu mă uit la TV. Ah, şi-n aeroport, în zona Duty Free, am avut “plăcerea” de a-l vedea şi pe Ponta cu nevastă-sa.
Zborul până la Istanbul a fost unul relativ plăcut. Eram cam supărată cu distribuirea locurilor şi m-am apucat şi să citesc în avion, iar la un moment dat am simţit că mi-e puţin rău. Aşa că am încercat să stau cât mai liniştită. Ni s-a servit şi masa, sandviş cu curcan (turkey sandwich – Turkey flight 🙂 ), salată de vinete, budincă de ciocolată.
Am ajuns în Istanbul, ne-am învârtit până am găsit poarta de unde să ne îmbarcam pentru următorul zbor. Ne-au verificat, paşapoarte, bagaje. Nu am stat foarte mult, ne aştepta următorul zbor.
Şi ne-am îmbarcat pe al doilea avion, către Ankara. N-am mai scos cartea din geantă, am încercat să stau cât mai cuminte că nu ştiu ce aveam, imediat mi se făcea rău. Lucrurile s-au mişcat foarte repede în acest al doilea zbor, de doar 40 de minute. Nici n-au apucat bine să ne împartă mâncarea, că au trebuit să ia resturile şi să ne pregătim de aterizare.
Ankara. Iarăşi verificări peste verificări, cum de fapt este şi normal. Better safe than sorry. Aeroportul din Ankara mi s-a părut mult mai liniştit decât cel din Istanbul, în ciuda faptului că Ankara este capitala Turciei. Era aproape gol. Aici am avut ceva de aşteptat până la al doilea zbor.
Şi a venit timpul şi pentru ultimul zbor al zilei, Ankara-Antalya. Am aflat în ultimul moment că zborul a fost modificat, în loc să zburăm cu Turkish Airlines am zburat cu Anadolu Jet. Condiţiile au fost mai puţin bune decât cu Turkish. Am primit o gustare, ni s-au pus în faţă un sandviş mic sau 2 prăjiturele, să alegem din ele. După vreo 40 de minute, în sfârşit, am ajuns la destinaţie (de fapt nu chiar la destinaţie, am mai făcut o călătorie de o oră cu maşina până în Side). După cum ne aşteptam, nu ne găseam bagajele. Am fost direcţionaţi de la zona domestică de preluare bagaje la zona internaţională de preluat bagaje şi le-am găsit acolo, singure, aşteptându-ne.
Drumul de întoarcere, deşi teoretic mai scurt, a fost parcă mai plin de evenimente. Încă de la intrarea în aeroportul din Antalya am fost verificaţi minuţios. Deci chiar dacă erai un simplu vizitator sau te duceai să aştepţi pe cineva la aeroport, erai verificat.
Deşi eram îmbrăcată fix la fel ca atunci când am venit (schimbasem doar puloverul), la verificarea cu detectorul de metale a sunat alarma, aşa că a trebuit să-mi dau jos pantofii şi mai mult, să fiu percheziţionată serios. 🙂 După ce am fost pipăită bine de tot, ne-am dus către ghişeu, am preluat biletele de avion şi ne-am îndreptat către poarta de îmbarcare.
În zona Duty Free m-am uitat după un parfum pe care mi-l doresc şi pe care îl văzusem în Duty Free-ul din Bucureşti la 53 euro/sticla de 50 ml. Aici am avut neplăcuta surpriză să-l găsesc la 100 euro/sticla de 50 ml. Bineînţeles că nu l-am cumpărat.
Într-un final am plecat către Istanbul. Am primit mâncare, cam acelaşi meniu ca şi la ultimele zboruri. Zbor destul de liniştit, am ajuns repede în Istanbul, ne-am învârtit o grămadă prin ditamai aeroportul, aglomeraţie mare, oameni de toate naţionalităţile şi religiile. Printre cei care urmau să călătorească cu noi la Bucureşti i-am regăsit pe “vedetele” menţionate mai sus şi o grămadă de operaţi, cu bandaje pe nas sau implanturi de păr. Multe femei întreţinute, aranjate bine, însoţind arabi la vârsta a doua, cu texte precum “honey, here you pay everything”. Ştiţi voi, chestii obişnuite, pe care oricum le vedem zi de zi.
Şi ne-am îmbarcat. Ultimul zbor a fost şi cel mai greu şi traumatizant. În primul rând în momentul când eram toţi pregătiţi de decolare, au început să facă nişte verificări sau ceva, de se tot auzeau nişte zgomote (noi stăteam şi deasupra trenului de aterizare), nu chiar plăcute (simţeai că eşti într-o maşină care încearcă să pornească şi nu poate şi scoate şi tot felul de sunete care te avertizează că ceva nu e în regulă). După ce au încetat acele zgomote, am decolat. Fiind lângă aripi, se auzea foarte bine zgomotul motoarelor. La un moment dat, acel zgomot s-a redus, ca şi cum unul din motoare a cedat. Sau cel puţin eu aşa am gândit. Având în vedere că m-am uitat la o mulţime de emisiuni Air Crash Investigation şi am citit tot felul de articole despre accidente aviatice, vă imaginaţi ce gânduri mi-au trecut prin cap. M-au trecut toate apele. Mi-au transpirat mâinile intens, îmi şi făceam procese de conştiinţă că din cauza mea este în pericol persoana care m-a însoţit în excursie. După câteva secunde zgomotul a revenit la intensitatea de la început, şi asta m-a mai liniştit.
Tot zborul de aproximativ o oră am stat cu ochii pe însoţitoarele de zbor. Ştiam că dacă se serveşte masa, dacă sunt în picioare printre noi, totul este bine. Pe geam oricum nu se vedea nimic, că era întuneric, nu-mi dădeam seama dacă suntem sus sau jos. Turbulenţe nu prea au fost, dar tot am avut emoţii tot drumul. Într-un final am aterizat şi aşa s-au încheiat şi temerile mele.
Şi uite că s-au făcut aproape 1000 de cuvinte cu povestiri exclusiv din zbor şi aeroport. 🙂 Sper că nu v-am plictisit prea tare.
După toată această aventură, extrem de obositoare fizic şi psihic, aş putea spune că mi-a cam ajuns zborul cu avionul pentru câteva luni. Şi de acum, dacă se va mai ivi o astfel de călătorie, cu atâtea escale, o să caut să găsesc şi alte soluţii, pentru că este prea dificil.
