Pe Nono l-am cunoscut în vacanță. Ne-am oprit într-un sat de lângă Barajul Vidraru iar eu, în loc să dorm și să mă odihnesc, am deschis cartea ce conține povestea ursulețului de pluș. Atunci am avut surpriza să descopăr mesajul autoarei, Renata Carageani, care m-a impresionat…este prima carte (vândută la nivel național) cu dedicație și autograf pe care o primesc.
Din dedicație am aflat că Nono are și blog, și când am ajuns acasă m-am amuzat puțin răsfoindu-l. Povestioarele și pozele vin în completarea cărții, pentru toți admiratorii lui Nono care nu vor să-l uite și nu se mai satură de aventurile lui.
Dar cine este Nono? Nono este un ursuleț de pluș care și-a abandonat stăpâna, pe Asta, aruncându-se la gunoi după ce prietenul lui (un câine) a murit. Ajunge la groapa de gunoi și aici îl cunoaște pe Alburimea Sa, un câine alb, care îl conduce la grupul său, alcătuit din cățeii Vasile, Fetița și Colonelul. Li se vor alătura mai târziu Abjectele, adică Amelie și Jeanette, două pisici. Și mingea Wilson.
Despre aventurile lor puteți citi în carte, nu vreau să vă stric plăcerea de a o parcurge. Trebuie să menționez că m-a impresionat povestea Astei, care se dezvăluie câte puțin, în fiecare amintire de-a ursulețului. Finalul mi s-a părut puțin confuz și trist, speram să se încheie cu regăsire și liniște sufletească pentru Asta. Deși poate această liniște a venit, prin acele lacrimi, prin puterea de a renunța la trecut și de a începe o nouă viață, mai bună. Sau cel puțin așa vreau să cred.
7 Comments on Nono – Renata Carageani
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Un rezumat cu picioarele pe pământ! Sunt încântată. Că sunteţi singura care a descoperit povestea Astei, ce contrapunctează povestea lui Nono. Mi-ar fi plăcut să am numai asemenea cititori. Care să nu eticheteze cartea la “pentru copii”, “pentru adulţi cu suflet de copil”…
Asta e bine-mersi. Dacă n-avem veşti despre ea, înseamnă că e bine. 🙂
Nono a aterizat cumva la mine, mi-a zis povestea lui şi, în schimbul eiş a primit găzduire, atenţie şi afecţiune. Altfel n-ar avea blog. Mă simt onorată că mă numeşte “dactilografa mea”. şi norocoasă că Asta, ocupată cu noua ei viaţă, n-a venit să-l revendice pe Nono. Deşi, vă mărturisesc, ar fi avut tot dreptul.
Va multumesc! Ma simt onorata ca ati citit articolul si mai ales ca ati lasat si acest comentariu. Si ma bucur ca Asta e bine. 🙂 Cred ca multe dintre noi ne regasim in povestea ei…si trebuie sa credem ca poate fi mai bine, putem trece peste ce a fost rau, putem sa avem iarasi o viata, sa fim iarasi fericite.
Mihaela, am citit cândva un roman franţuzesc foarte bine scris, al cărui motto era “În Franţa trăiesc şase sute de mii de femei singure”. Am avut o revelaţie: singurele sunt cel puţin 600.000, într-o singură ţară. Prin urmare, se alintă! Nu sunt chiar singure!…
Nono rezolvă problema asta aproape fără să vrea. La umbra poveştii lui, de ursuleţ singur.
Entuziasmată de comentariul tău, aş înclina să strig “NONO e un roman pentru Astea, singurele!”
Dar ursul nostru e prea mic, prea naiv, prea moale ca să tragă concluzii. Singurătatea e inclusiv apanajul unui şofer de tir. De ce n-ar fi NONO şi prietenul lui?!
buna! vreau si eu cartea… id+ul meu este danutfeonix