Tag: prietenie


Nov
2012

You’re my person

categories: personal

În viața mea există două persoane despre care pot afirma lucrul din imaginea de mai sus. De Alexandra v-am povestit deja iar de Raluca cred că v-ați dat și singuri seama, din menționările noastre de pe bloguri sau Facebook.

Amici pot fi mulți, însă mai rar găsești prieteni despre care să știi că nu te judecă, că îți sunt loiali și mereu aproape, că poți să le spui orice, că poți avea încredere în ei. Era o vreme când speram că toți din jur sunt așa, dar am realizat că te poți numi norocos dacă ai chiar și o singură persoană care să-ți fie cu adevărat prieten.

Eu am 2 prietene-surori, care se alătură surorii mele. Pentru că prietenia noastră a depășit de mult granițele unei prietenii obișnuite. Pentru că nu este nimic care să nu le fi zis. Pentru că niciodată nu m-au dezamăgit, mințit sau părăsit. Pentru că s-au bucurat atunci când eu m-am bucurat și pentru că s-au întristat atunci când eu m-am întristat. Pentru că mereu m-au susținut. Pentru că sunt alături de mine, la bine și la greu. Și pentru toate astea le mulțumesc.


Mar
2012

Prietenii mei, prietenii tăi

categories: personal

Relația mea nu m-a costat nici o prietenie. Nu mi-am abandonat prietenii, nu i-am ignorat, nu i-am schimbat pentru prietenii lui. Am apelat la cea mai bună soluție: i-am adus pe toți împreună.

Prietenii lui. Prietenii mei. Majoritatea au devenit în timp prietenii noștri. Prietenii lui s-au împrietenit cu prietenii mei și așa s-a creat un grup mare, de oameni care se cunosc, se respectă și deși poate nu sunt prieteni la cataramă, se înțeleg și au ce să vorbească între ei.

Când organizăm vreo ieșire în oraș, un grătar, o aniversare, se cheamă prieteni și dintr-o parte, și din alta. Cu această ocazie se cunosc oameni noi, și de asemenea nici eu și nici iubitul meu nu suntem presați să renunțăm la prieteni sau să ne petrecem timpul doar cu prietenii celuilalt. (more…)


Mar
2012

Lucruri care nu-mi plac într-o relație de prietenie

categories: diverse

De-a lungul timpului am cunoscut tot felul de oameni, cu unii dintre ei devenind și (bună) prietenă. Așa cum și ei au încercat să mă accepte așa cum sunt, cu bune și cu rele, la fel și eu am învățat să mă descurc cu anumite lucruri care nu mi-au plăcut. Bine, descurcat înseamnă că ori am trecut cu vederea peste ele ori am renunțat definitiv la prietenie.

Posesivitatea

Am avut prietene extrem de posesive și geloase și oricât m-am străduit, niciodată nu le-am înțeles. De câte ori aflau că mi-am petrecut timpul și cu altă fată/fete, se supărau, întrebau cu năduf cum a fost, ce am făcut mai exact. Și prin atitudinea lor reușeau cumva să mă facă să mă simt vinovată că am îndrăznit să procedez așa, iar după un timp, am simțit că e nevoie să le ascund alte prietenii, doar pentru a nu le supăra.

Nu știu, eu n-am fost informată că prieteniile trebuie să fie…monogame.

Secretomania

Secretele mă deranjează în orice fel de relație, fie ea de prietenie sau iubire. Nu văd de ce este necesar să țin secrete întâlnirile cu prietenii sau să mint și să ascund că am ieșit cu unul sau cu altul. De cele mai multe ori motivul a fost chiar cel prezentat mai sus, posesivitatea altor prieteni. Deci prietenii mei țineau secret că ies cu mine sau că ne petrecem vreo sărbătoare împreună, pentru ca nu cumva un prieten de-al lor, prieten comun, să afle și să se supere că n-a fost invitat sau că nu s-au dus cu el.

În general nu-mi place să mint, dar când mai e vorba și de copilării de genul…Credeam că totuși la 24, 25 de ani, se mai termină cu astea, dar văd că încă sunt prezente în relațiile noastre de prietenie.

Atitudinea supărăcioasă

Nu-mi plac oamenii care se supără din nimicuri. Chiar nu am răbdarea să bibilesc un om, să îmi măsor constant cuvintele, faptele, doar pentru că are obiceiul să se supere și să se certe din orice. Dacă cineva se supără pe mine că n-am apucat să răspund la telefon, că n-am reușit să ne vedem în fiecare săptămână, că nu i-am răspuns la mesaj, atunci nu are ce căuta în viața mea. Nu am nevoie să mă streseze și prietenii.

Suspiciuni

Un prieten adevărat crede în tine. Nu te bănuiește de diverse lucruri urâte, nu te păzește, nu te interoghează mereu cu privire la ce ai făcut, ce ai fi putut face, ce ai vrut să faci și ce ai făcut sau nu.

Trădări

Într-o relație de prietenie cel mai mult țin la loialitate. Poate cer prea mult, dar vreau ca măcar cei mai buni prieteni ai mei să mă susțină, să nu fraternizeze cu cei care m-au rănit.

Nu știu cum e la voi, dar eu și prietenele mele avem aceiași prieteni și aceiași dușmani. Nu mă voi duce la fostul iubit al prietenei mele, care eventual a și rănit-o îngrozitor, să o bârfesc pe ea și să ies cu el în oraș (chiar și ca simpli amici). Nu voi deveni cea mai bună prietenă a celei care a trădat-o pe prietena mea. Cel mai probabil nici nu voi vorbi cu ea, iar dacă o voi vedea pe stradă mă voi uita și urât. Poate mie personal nu mi-a făcut nimic, dar a rănit-o pe prietena mea, a făcut-o să sufere, și când ea a plâns, și pe mine m-a durut sufletul. Și e de ajuns.

Toate acestea mă deranjează într-o relație de prietenie, acum mai mult ca niciodată. Nu mai suntem copii să ne jucăm cu sentimente, nu mai suntem adolescenți ca să nu ne respectăm între noi iar un pic de compasiune și înțelegere cred că oricine poate oferi, atât timp cât își dorește asta.


Nov
2011

Cu toţii avem dreptul de a fi fericiţi

categories: personal

Este important ca niciodată să nu ne considerăm mai prețioși decât suntem. Bineînțeles, este recomandat să ne iubim, să ne respectăm, și e absolut normal să ne considerăm pe noi înșine cei mai importanți, dar nu trebuie să trăim cu impresia că suntem sau ar trebui să fim pe planul întâi pentru toți cei din jur.

Nu putem avea așteptări ridicole de la familia, prietenii și cunoștințele noastre. Nu putem și nu trebuie să le cerem să-și trăiască viața în funcție de noi.

Cei dragi au dreptul de a fi fericiți, chiar dacă noi suntem supărați. Nu înseamnă să ne râdă în față atunci când noi plângem, dar nici ca noi să le cerem să fie și ei supărați, zile în șir, doar pentru că noi suntem. Este extraordinar de egoist să ceri cuiva să se simtă rău, să plângă, să sufere, doar pentru că tu așa te simți. Mai ales când te aștepți să se comporte astfel zile și luni în șir. Da, să-ți fie alături, da, să te asculte, da, să te înțeleagă, da, să te îmbrățișeze. Dar atât.

Cei dragi au dreptul să ne povestească de bucuriile lor, chiar dacă noi nu avem parte de unele asemănătoare. A nu se înțelege că trebuie să se laude în fața ta, să te facă să te simți prost sau jenat. Dar ce prietenie este asta, dacă cineva nu-ți poate împărtăși din fericirea lui? Nu știu alții, dar eu tocmai aceste discuții le apreciez cel mai mult, ador ca familia și prietenii să-mi povestească că sunt fericiți, că au reușit să obțină ce-și doresc, că le merge totul bine. Chiar cred că oricât de oameni am fi, măcar pe familie și prieteni n-ar trebui să fim invidioși.

Cei dragi au dreptul să-și îndeplinească visele, chiar dacă noi nu putem să o facem. Au dreptul să se căsătorească, chiar dacă tu de-abia ai trecut printr-un divorț dureros. Au dreptul să aibă copii, chiar dacă tu nu ai sau nu poți avea. Au dreptul să-și cumpere o mașină scumpă, chiar dacă tu ai probleme mari cu banii. Au dreptul să zâmbească, să iubească, să se distreze, chiar dacă tu nu poți face asta.

Nu fiți egoiști, lăsați-i pe alții să fie fericiți. Nu le purtați pică că au motive de bucurie și voi nu aveți. Dacă și ei ar fi nefericiți, ca voi, nu s-ar rezolva nimic. Nu furați din fericirea altora, nu le cereți și mai ales nu le impuneți să-și șteargă zâmbetul de pe față. Ar trebui să aducem bucurie pe lumea asta, nu să împrăștiem negativism și durere pretutindeni.


Jun
2011

Prietenii trecute şi (ne)uitate

categories: personal

Am momente când mă apucă un dor nebun de prietenii mei din trecut, cei de care m-am îndepărtat, dintr-un motiv sau altul, deşi speram şi credeam că vom rămâne împreună toată viaţa.

Mi-e dor de colega mea de bancă din clasele primare. Am reîntâlnit-o la facultate, dar parcă lucrurile nu au mai fost la fel, nu mai găseam foarte multe lucruri în comun, nu mai ştiam ce am putea vorbi. Acum e căsătorită şi e mamă, e atât de departe de ceea ce sunt eu acum.

Nu o voi uita niciodată nici pe Cristina, o altă foarte bună prietenă din clasele primare. Îmi voi aminti mereu cu drag de orele întregi vorbite la telefon, de cum glumeam împreună, de figura ei năzdravană. Ne-am întâlnit din întâmplare acum vreo 6, 7 ani, la o petrecere de Revelion, dar n-am avut ocazia de a discuta prea multe.

Mi-e foarte, foarte dor de verişoara mea dragă, cea mai bună prietenă a mea din gimnaziu. Nu cred că am mai râs atât de mult cu cineva aşa cum am făcut-o cu ea, eram amândouă atât de năstruşnice, mereu cu gândul la poante şi farse. Acum ea e în Grecia iar eu aici…mai vorbim, ne mai întâlnim o dată la câţiva ani. Tare mi-ar plăcea să fie mereu alături de mine, să ştiu că o pot vedea oricând.

Îmi mai este dor şi de grupul nostru din liceu – 4 fete, mereu împreună, mereu apropiate. Timpul ne-a îndepărtat, au apărut certuri sau probleme. Voi fi mereu recunoscătoare că nu am pierdut-o pe Alexandra, că am rămas cele mai bune prietene, în ciuda activităţilor diferite. Mă bucur că o mai revăd din când în când pe Petronela, că mai apucăm să ne povestim şi să discutăm de una sau de alta şi apreciez tare mult susţinerea ei – mereu a fost alături de mine. Însă mi-e dor de Bianca şi aş vrea să apucăm să ne întâlnim mai des, nu doar o dată la câţiva ani.

Mi-e dor de cea mai bună prietenă din primii doi ani de facultate, de clipele petrecute împreună, de toate acele ieşiri în oraş – cred că au fost unii dintre cei mai frumoşi şi mai distractivi ani şi m-au ajutat să trec peste momente foarte grele din viaţa personală.

Nu uit nici de cea mai bună prietenă de la facultate, care din păcate a plecat din Iaşi şi s-a întors în oraşul natal. Mai vorbim uneori pe internet, însă mi-e dor să o văd, să vorbim şi să ne plimbăm împreună.

Îmi este dor şi de Crina. Am fost foarte apropiate pentru un timp scurt, câteva luni, însă a fost o relaţie deosebită, atunci am simţit cum este să ai iarăşi o prietenă bună cu care să te întâlneşti foarte des şi chiar m-am distrat foarte bine. Şi pe Crina ţările străine au luat-o de lângă mine.

De-a lungul vieţii avem zeci, chiar sute de prieteni. Prieteni, nu amici sau cunoştinţe. Dintr-un motiv sau altul, ei pleacă de lângă noi – poate e vina noastră, poate e vina lor, poate timpul sau distanţa ne îndepărtează. Ei vor rămâne însă mereu prietenii noştri şi eu de acum îi voi recunoaşte. Nu voi mai folosi titulatura de “cunoştinţă” sau “amic” doar deoarece nu ne mai împăcăm sau nu ne mai vedem. Suntem prieteni sau am fost prieteni.

Îmi sunteţi toţi dragi şi regret că nu mai suntem împreună. M-aş lupta pentru fiecare dintre voi, ca să vă am iarăşi aproape, să fie şi acum aşa cum a fost.


May
2011

Calea cea mai simplă nu e întotdeauna cea mai bună

categories: personal

Eu din firea mea iert uşor. Nu pot sta foarte mult timp supărată pe cineva, nu pot urî, ba mai mult, am tendinţa de a mă pune în locul celuilalt şi de a-i găsi scuze. Dacă este vorba de un lucru minor, nici nu mai aştept ceva de la cel care mi-a greşit, însă dacă a făcut ceva care mi-a afectat sau mi-ar fi putut afecta viaţa, atunci mă aştept să mi se ceară scuze şi să mi se ofere nişte explicaţii.

Din păcate observ că se preferă atitudinea “nu am făcut nimic, nu ştiu”, adică fuga de responsabilitate. Din motive precum aroganţă, ruşine, teamă, se alege calea cea mai “simplă”, de evitare, în loc de comunicare şi rezolvare a conflictului. Unii preferă să se ascundă, să lase capul jos, să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic, doar, doar, vor trece neobservaţi. Şi stau şi trăiesc aşa, cu un ghimpe în inimă, sperând să treacă tot şi să nu fie necesar să dea explicaţii.

Bineînţeles că am întâlnit această atitudine la prieteni, că doar nu degeaba e vorba “Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă păzesc singur”. Când nici nu te aştepţi, vine acea persoană în care ai mare încredere (sau măcar nişte aşteptări) şi te loveşte în spate de nici nu ştii ce s-a întâmplat. Şi aşa descoperi tu cât de repede te vinde/se vinde aceasta.

Am observat cum o prietenie de vreo 7-8 ani de zile s-a aruncat la gunoi pentru o simplă notă la facultate. Cum se ajunge să îţi înşeli prietenul, copiind de la el şi punându-i în pericol situaţia şcolară, doar ca să îţi rezolvi tu problema. Şi apoi, acel prieten prost stă şi tremură o săptămână întreagă, rugându-se să nu cumva să rămână cu restanţă la un obiect, aşa degeaba, fără să fi făcut nimic rău. După toate, când el, în prostia sa, încearcă să-ţi zâmbească, uitând de acea săptămână de groază, tu eşti rece şi nemulţumit pentru că planul tău nu a dat roade.

Acesta este doar un exemplu, mai sunt încă multe. Nu pot înţelege de ce nu se discută, chiar şi în contradictoriu. Poate de fapt a avut alte intenţii, poate nu a vrut să facă rău…dar cum să ştii asta dacă nu se comunică?

Unii recunosc că nu sunt interesaţi să se justifice, nu îi deranjează ce s-a întâmplat şi ce au pierdut, sunt cu conştiinţa împăcată. De la acele persoane nu ai ce să ceri. Mai sunt unii care vor să pară neinteresaţi, însă de fapt problema încă îi macină serios. Îi recunoşti simplu. Sunt aceia care nu reuşesc să te privească în ochi, care lasă capul jos şi fug de întâlnirea cu tine. Unora li se pare prea umilitor să ceară scuze sau să ofere explicaţii – pe aceştia îi întreb dacă e mai bine să evite mereu întâlniri, să trăiască cu spaima că li se va cere socoteală în locuri mai mult sau mai puţin publice, să ştie că au greşit grav cuiva.

Mie una nu-mi place să trăiesc cu regrete, de aceea voi alege mereu comunicarea. Dacă am greşit cuiva şi nu mi-am dat seama, prefer să vină să mi se ceară socoteală. Dacă sunt conştientă de greşeală, mă duc eu şi-mi cer scuze. Aşa mi se pare cel mai bine.

 


Feb
2011

Despre prietenie

categories: personal

Prieteniile sunt ca relatiile de dragoste. La inceput crezi ca va dura la nesfarsit, nu vezi decat calitatile amicului, iti face mare placere sa discutati, sa iesiti impreuna. Te destainui lui, ii zici ceea ce simti, ceea ce gandesti, ceea ce speri. Uneori apropierea emotionala e mai puternica decat in cazul unei relatii de dragoste.

Insa de foarte putine ori relatiile de prietenie rezista peste ani. De ce? Pentru ca prietenia se naste din apropierea dintre noi, din lucrurile pe care le avem in comun, iar cand acele lucruri dispar sau noi ne schimbam gandirea si comportamentul, atunci nu mai este nimic care sa o sustina. Si intervine astfel distantarea, in cele mai bune din cazuri, sau chiar cearta si ura, in cazurile mai nefericite.

Noi ne schimbam, nu avem cum sa oprim acest lucru. Viata ne confrunta cu diverse greutati si dezamagiri, care fie ca ne dorim sau nu, ne schimba. Devenim mai pesimisti, mai mult sau mai putin sociabili, mai putin intelegatori, mai prinsi in problemele noastre. Cand ne casatorim ajungem sa ne impacam mai bine cu persoane care sunt casatorite, deoarece cele care nu sunt nu ne inteleg pe deplin. Cand avem copii, ajungem sa ne petrecem timpul cu cupluri care au si ei copii, deoarece au aceleasi responsabilitati si preocupari. Si asa, ne departam de cei care nu sunt ca noi.

Cati dintre noi pot spune ca mai pastreaza legatura cu prietenii din copilarie? Dar cu cei din gimnaziu sau din liceu? Prietena cea mai buna din scoala generala sau din gimnaziu/liceu, va mai este si acum la fel de apropiata?

Am iubit-o foarte mult pe colega mea de banca din gimnaziu, am incercat sa pastrez legatura si dupa ce am intrat la scoli diferite. Dar faptul ca nu locuiam una langa alta, ca mergeam la scoli diferite, ce aveau pretentii diferite, ne-a departat. Ne-am regasit la facultate dar parca nu stiam ce sa vorbim una cu alta, totul era atat de…altfel.

O alta buna prietena din copilarie acum este complet schimbata. Nu mai avem aproape nimic in comun. Ea merge in cluburi, petrece aproape in fiecare seara; eu nu. Ea este acel gen party girl, cu fuste mini, sutiene la vedere, ce flirteaza cu oricine; eu sunt foarte conservatoare si nu-mi place acest tip de comportament. Cu toate acestea este o fata draguta si prietenoasa, dar nu stiu ce as putea discuta cu ea, nu mai avem aceleasi pasiuni sau dorinte.

La fel s-a intamplat si cu alte persoane din viata mea. De cele mai multe ori intervine distanta, dar si educatia, pasiunile sau aspiratiile. E trist si poate voi supara cand zic asta, dar prefer sa-mi petrec timpul in compania unor persoane de la care am ce invata, care se respecta si care doresc sa faca ceva cu viata lor. Imi plac mai ales acele persoane pozitive, care zambesc tot timpul, care nu lasa greutatile vietii sa le conduca spre un vartej de depresie si tristete.

Am si o intrebare pentru voi, poate ma ajutati sa inteleg mai bine aceasta situatie:

Ati ramas prieteni buni cu persoane care s-au schimbat mult de-a lungul anilor? Care se comporta intr-un mod pe care voi nu-l aprobati, cu care nu prea aveti ce sa mai discutati?