Category: personal


Jul
2018

Jurnal de sarcină

categories: personal

Am ales să vă povestesc despre sarcina mea în speranța că această experiență va ajuta și încuraja viitoarele mămici. Nu a fost cea mai ușoară perioadă, în schimb am fost foarte norocoasă să-l am alături de mine pe soțul meu, care a avut foarte mare grijă de mine, și bineînțeles familia. Nu știu cum m-aș fi descurcat fără ei.

Primul trimestru de sarcină

Am aflat că sunt însărcinată pe 1 decembrie. Îmi doream de ceva timp, făcusem diverse tratamente pentru a regla nivelul de hormoni și pentru a rezolva problema cu tiroida, dar tot am rămas surprinsă. Mă așteptam să duc o luptă tare grea, de ce, nu știu, așa sunt eu, pesimistă. L-am anunțat pe soțul meu și cam atât. Nu am vrut să zic nimănui până când nu am fost sigură că sarcina este viabilă, așa încât am așteptat să merg la doctor. M-am dus și mi-am făcut și analizele de sânge, am căutat pe net ce ar trebui să cer, nu m-am mai complicat cu mersul la medicul de familie pentru trimitere. Bun, analizele au confirmat ceea ce știam iar la doctor mi s-a zis că momentan totul e în regulă și că nu e extrauterină, lucrul de care mă temeam. Așa încât mi-am dat voie să le zic celor dragi.

Și așa a început primul trimestru de sarcină. După câteva săptămâni am început să am grețuri. Nu am vomat niciodată, în schimb mi-era greață destul de des. Nu doar dimineața, asta e chiar un mit. Nu mai reușeam să mănânc mai nimic. Doar pâine, eventual cartofi. Și normal, am început să slăbesc, am dat vreo 2-3 kg jos rapid.

Pofte nu am avut. Eu am zis că și asta e un mit, o alintare a femeilor însărcinate, dar acum cred că pur și simplu eu nu am avut. În schimb în acea perioadă am tot mâncat pâine. Au fost multe zile când mâncam la serviciu și câte o pâine proaspătă întreagă, la prânz. Era și cam singurul lucru pe care-l puteam mânca fără să-mi fie greață. Și așa și-a dat seama o colegă de serviciu că sunt însărcinată. 🙂

În această perioadă am fost plecați și la Barcelona, în ultima vacanță pe care am făcut-o înainte să nasc. Mi-a fost foarte bine acolo, am mers mult dar am avut și grijă să mă odihnesc după-amiaza și să nu exagerez.

Tot în acest prim trimestru am început și cu analizele de sânge. La TORCH am aflat că nu am anticorpi pentru toxoplasmoză, așa încât a fost nevoie să repet acest test în fiecare lună, am evitat pisicile (oricum e periculos doar dacă cureți nisipul unde își fac nevoile) și mai trist pentru mine, m-am cam ferit de carne tocată, de frică să nu fie gătită corespunzător. Dublul test a ieșit bine.

Pentru că am fost diagnosticată cu hipotiroidie, a fost nevoie ca lunar să fac analize de sânge pentru ft4 și tsh și să iau Euthyrox în fiecare dimineață, până la naștere. Hipotiroidia trebuie să fie cunoscută atât de ginecolog, cât și de spital, pentru că după naștere se prelevează sânge de la bebeluș pentru analize. Sângele a fost luat fix înainte să fim externate și l-am dus imediat la Synevo pentru analiză. Din fericire totul este în regulă. Nu am mai luat Euthyrox,  la indicația medicului endocrinolog, însă la 6 luni de la naștere mi-am refăcut analizele și sunt în regulă. Din ce mi-a zis endocrinologul, se pare că valorile hormonilor mei sunt ok și sunt suficiente pentru mine. Când am vrut să rămân însărcinată nu erau suficiente și pentru mine și pentru un bebeluș și de aceea a trebuit să iau pastile.

Al doilea trimestru de sarcină

Al doilea trimestru de sarcină este și cel mai frumos. Dispar grețurile, începe să se vadă burtica dar doar cât să primești complimente, nu să te și îngreuneze.

Am continuat să merg la controale și să-mi fac analizele recomandate. După 3 luni, doctorul ne-a anunțat la ecografie că este aproape sigur că așteptăm o fetiță. Eu eram sigură că voi avea un băiat și recunosc că pe moment am fost dezamăgită. Fusesem atât de sigură că voi avea băiat încât nu luasem în considerare și această opțiune. Însă apoi (și mai ales acum) îmi dau seama ce binecuvântată sunt că am fetiță, este fix ce aveam eu nevoie.

Lăsând aceste lucruri deoparte, pentru că până la urmă cel mai mult contează că bebelușul să fie sănătos, vine acum și partea cea mai grea din acest al doilea trimestru de sarcină. Ecografiile. Înainte să rămân însărcinată credeam că ecografiile sunt momente fericite și liniștite, dar pentru mine au reprezentat mereu stres maxim. Mi-era frică de fiecare dată că doctorul va vedea ceva rău. Și la un moment dat a văzut niște chisturi în zona capului și mi-a zis că pot fi semne ale trisomiei 18 (sper să nu greșesc, nu mai țin minte chiar perfect) și că aș putea să fac o amniocenteză sau și mai bine, testul de sânge Neobona, ca să fim siguri că totul e în regulă. Și cu asta m-a terminat. Eu în general mă panichez ușor și mă gândesc la toate prostiile, acum ce să mai zic?

Am discutat cu familia, la început eram sigură că voi face amniocenteza, testul de sânge mi se părea scump, nu prea mi-l permiteam (e în jur de 1900-2000 lei parcă). La sfatul lor am mers la consultație la dr Iliev, un doctor foarte bun, specializat pe ecografii. Are și aparatură performantă așa încât poate să-ți facă o analiză mai amănunțită. Și costul e pe măsură, în jur de 400-500 lei. Cabinetul este în Palas, totul este foarte modern, arată foarte bine. Am stat câteva ore acolo pentru că bebelușul nu era ideal poziționat, nu se vedea tot ce trebuia, până la urmă însă s-a putut face consultația. Concluzia doctorului a fost că deși sunt într-adevăr acei chiști, este ceva normal, care se mai întâlnește în acea perioadă a sarcinii și vor dispărea de la sine. Având în vedere și rezultatele bune ale dublului test + faptul că ecografic totul arăta bine (doctorul a analizat fiecare organ al copilului, ecografia durează minim 30 de minute), a recomandat că nu este necesară amniocenteza sau analiza de sânge. Și până la urmă am ales să-i urmez sfatul. Chiștii au dispărut după câteva săptămâni, însă asta nu însemna neapărat că totul este bine. Și dacă ar fi fost acea boală cică ar fi dispărut, apariția lor temporară fiind un simptom.

Al treilea trimestru de sarcină

Cel mai greu dintre toate. Burtica a devenit din ce în ce mai vizibilă, deși per total nu a fost una mare. Am început să iau din ce în ce mai mult în greutate. Doctorul mi-a recomandat să nu depășesc 14 kg în plus așa încât în momentul când am văzut că mă apropii am început să mănânc mai cu grijă. Nu țineam regim, dar evitam dulciurile, sucurile și alte prostii. De asemenea doctorul mi-a recomandat să-mi iau tensiunea zilnic, să mă odihnesc bine și să-mi iau concediu de odihnă de acum (asta după ce am avut o mică sângerare). În ultima lună de sarcină am început să mă trezesc de câteva ori pe noapte să merg la baie, nu mai reușeam să dorm bine pe nici o parte și au început să mi se umfle și picioarele. Nu ajuta nici faptul că afară erau peste 30 de grade.

La sfârșitul lui iunie a fost și finala Roland Garros, pentru mine motiv de mare stres. 🙂 Nu m-am uitat la meci (pentru sănătatea mea), în schimb după deznodământ am fost chiar foarte supărată. Nu e acesta motivul, dar cam din acel moment bebelușa mea a început să crească mai puțin. Nu mă mai îngrășam foarte tare, nu aveam nici poftă de mâncare, ba la un moment dat m-am speriat că văzusem că începeam să slăbesc. Și la ecografii bebelușa lua puțin în greutate de la o vizită la alta, era cu dezvoltarea în urmă puțin. Din acel moment am început să mănânc mai mult, chiar dacă simțeam că nu mi-era foame (luam Altrifer, supliment pentru fier, pentru că probabil lipsa fierului era cauza) și mă bucuram de câte ori vedeam că am mai pus câteva sute de grame pentru că așa știam că și bebelușa crește. Am depășit cele 14 kg recomandate de doctor, cred că am ajuns la vreo 17-18 kg în plus. Și Ilinca a mai crescut iar la ultima vizită avea cred 2.6 kg și puteam spera să aibă spre 3 kg la naștere.

După cum am scris în alt articol, nașterea era programată pe 1 august dar am ajuns în spital cu 2 zile înainte din cauza unei sângerări. Până la urmă totul s-a desfășurat așa cum era programat și pe 1 august s-a născut Ilinca, cu 2.8 kg și 49 cm înălțime.

Ce îmi amintesc cu cel mai mare drag din aceste 9 luni de sarcină? Faptul că am fost răsfățată de toți din jurul meu. A fost o sarcină ușoară din multe puncte de vedere, dacă nu aș fi genul de persoană care se sperie din orice poate m-aș fi bucurat mai mult de această experiență. Acestea fiind zise, vreau să recomand viitoarelor mămici să aibă grijă de ele, să nu depună prea mult efort, să meargă regulat la vizite, să-și facă analizele recomandate și să mănânce cât se poate de sănătos. Dacă aveți întrebări, vă rog să-mi scrieți.


May
2018

Nașterea la maternitatea Cuza Vodă din Iași

categories: personal

A trecut atât de mult timp încât sper să reușesc să-mi amintesc lucrurile cele mai importante. Știu că multe viitoare mămici sunt interesate de cum decurge nașterea la maternitatea Cuza Vodă din Iași, dacă sunt condiții bune, ce produse au nevoie, dacă personalul este prietenos și de ajutor, așa încât voi încerca să povestesc despre experiența mea.

Înainte de naștere mi s-a recomandat să mă îndrept către Arcadia, dar am ales maternitatea Cuza Vodă, bazându-mă pe experiența pozitivă a surorii mele, care născuse acolo cu 2 ani în urmă, și pe faptul că dacă apare vreo urgență, tot spre maternitatea de stat aș fi fost îndreptată.

Am născut prin cezariană. Eram programată pentru ziua de 1 august însă pentru că la sfârșit de sarcină, ca de altfel toată sarcina, n-am putut sta locului liniștită, am avut niște sângerări și pentru a evita vreo problemă mai gravă, am fost internată cu 2 zile înainte.

Înainte de naștere

Așadar m-am internat duminică seara, după ce timp de câteva zeci de minute încă am sperat că doctorul, după verificări, va spune că pot să merg înapoi acasă. El îmi spusese că dacă apar sângerări să mă duc imediat la spital, eu însă l-am și sunat, nu știu ce credeam, că îmi va zice că e normal, să stau liniștită acasă? 🙂 Așadar m-a trimis la spital. Am intrat la registratură, am fost consultată acolo de niște rezidente cred, după care am intrat pe mâna rezidentei doctorului, care m-a luat sus, m-a consultat iar, mi-a făcut ecografie, au văzut că nu era grav, dar pentru a fi siguri, m-au internat.

După ce a fost clar că voi primi bonus încă 2 zile de stat în spital, m-am resemnat, nu înainte de a vărsa pe furiș câteva lacrimi. Mi-era groaznic de ciudă pe mine că mă apucase gătitul fix atunci, în loc să stau cuminte în pat. Căci da, asta făceam, mâncare de mazăre și plăcintă cu brânză. 🙂

Duminică și luni am stat într-un salon cu vreo 4 paturi, din care erau folosite doar 2 (de către mine și altă fată) iar al treilea pat era ocupat ocazional. Mi s-a părut foarte trist atunci când acest al treilea pat a fost ocupat de o doamnă mai în vârstă, care aștepta să i se facă chiuretaj, pentru că fătul murise sau avea probleme grave (nu mai rețin exact). Știu că nu-și dorea așa ceva, a întrebat de mai multe ori dacă sigur este diagnosticul corect, dacă nu se mai poate face ceva. Și asta în timp ce stătea în salon cu 2 fete (eu și cealaltă), însărcinate ambele in 9 luni, aproape de naștere.

Condițiile în acest salon erau bune. Beneficia de baie, de plase de țânțari la geamuri, curățenie, prize la fiecare pat, mobilă nouă. Patul de spital nu era chiar cel mai comod, mai ales când ești însărcinată în 9 luni (dar nici acasă nu dormeam prea comod ce-i drept). Mi-am petrecut zilele citind reviste, jucându-mă pe telefon și “răsfoind” Instagram și Facebook. Am ieșit și afară, când m-a vizitat soțul meu, dar cu temperaturile de atunci de peste 30 de grade nu prea îți venea să stai afară la povești. Mai important, în fiecare dimineață mergeam la ecografie, se verifica starea copilului și bineînțeles, am fost vizitată și de doctorul meu.

La început credeam că pot plăti să beneficiez de o rezervă, ca să stau singură, dar nu este cazul. Știu că multe mame întreabă acest lucru. La maternitatea Cuza Vodă din Iași nu sunt rezerve pentru o singură persoană, prin urmare nu se poate plăti pentru așa ceva. În schimb toate saloanele sunt de 2 sau 3 paturi deci este relativ confortabil.

Nașterea

Până la urmă nașterea a avut loc fix atunci când trebuia, adică pe 1 august. Când a venit timpul am fost mutată la terapie intensivă, adică într-un salon imens, cu vreo 7-8 paturi, răcoros și plăcut, curat. Fiecare pat avea noptieră, priză. De baie nu știu, că nu am avut nevoie. M-am schimbat într-o cămășă lungă și apoi am răspuns la câteva întrebări legate de alergii. Nu cred că a durat o oră până când am fost dusă spre sala de operație, care apropo, e foarte modernă și bineînțeles curată. Lucrurile mi-au rămas pe noptieră de lângă patul de la terapie intensivă (aveam emoții, dar e ok, nu rămâi fără ele). Mi s-a făcut anestezia, în coloană (nu a durut deloc apropo), mi s-a pus sondă urinară și am așteptat să amorțesc (clismă nu s-a făcut). Apoi a început și operația. Eram perfect conștientă, dar amorțită de la brâu în jos. Este o senzație tare ciudată. Țin minte că nu ma simțeam foarte confortabil și de-abia așteptam să termine și să îmi simt din nou picioarele. Nu a durat foarte mult, cred că maxim 15-20 de minute. Au scos bebelușul, eu așteptam cu nerăbdare să o aud cum plânge, ca să știu că e ok. S-a întâmplat și asta, mi-au arătat-o un pic, m-au felicitat și apoi a fost luată de neonatologi. Eu am mai stat la cusut, după care am fost dusă înapoi la terapie intensivă.

Mă simțeam ok, încă amorțită, nu reușeam să mă mișc. Nici să iau telefonul, să îi scriu soțului meu, că am ieșit din operație și sunt ok. La un moment dat am ridicat privirea și el era lângă mine, de-abia intrase și încă nu mă văzuse (patul meu era fix lângă intrarea în sală). Am vorbit puțin cu el, îmi era în continuare foarte somn. Cred că atunci a venit și o asistentă cu Ilinca, să o văd încă o dată, a văzut-o și soțul meu, ne-a făcut o poză, după care au dus-o înapoi. A plecat și soțul și eu am rămas să mă odihnesc. Încet, încet a trecut amorțeala, dar oricum nu mă puteam mișca, începeau durerile. Nu eram singură în salon, mai erau vreo 4-5 femei, toate după operația de cezariană. Toate ne reveam cam în același timp. Nu știu dacă mi se făcuse vreun calmant după operație, posibil, dar ni s-a zis că dacă e nevoie, ni se mai face. Știu că la un moment dat am cerut, aveam dureri destul de mari, iar după calmant a fost mai bine, am putut să dorm. Am dormit cam toată noaptea, ne-au mai trezit pe la miezul nopții cred, să ni se mai pună câte o perfuzie, să ne mai curețe. Pe la 6 dimineața ne-au trezit ca să ne mute în saloane. Au avut răbdare cu noi, să încercăm să ne ridicăm, să vedem dacă putem. Eu am reușit imediat, fără probleme, și nu aveam dureri. Infirmiera m-a curățat, m-a ajutat să-mi pun brâul (adus de acasă), să mă îmbrac, m-a pus in scaunul cu rotile, mi-a luat bagajele și m-a dus spre salon. Și așa a făcut și cu celelalte fete, cât s-a putut de repede, pentru că la terapie intensivă urmau să vină alte fete, să se pregătească pentru operațiile de cezariană.

După naștere

Salonul în care am fost dusă avea 3 paturi, dar doar unul mai era ocupat. Și așa a fost până am plecat acasă. Fiecare salon are câte o baie, care este curățată zilnic. Și sunt și aparate de aer condiționat, numai că al nostru nu funcționa. La scurt timp după ce-am ajuns în salon a venit asistenta cu bebelușul meu. Întâi mi l-a pus la piept și m-a învățat cum să alaptez, apoi mi-a arătat cum se schimbă scutecul. Încercam să rețin cât mai repede pentru că nu mai schimbasem niciodată un scutec și mi-era și jenă să o rog să-mi mai arate o dată. Din fericire am prins repede. 🙂 Asistentele aduceau periodic și căni cu lapte praf și lingurițe și după fiecare încercare de alăptare, îi dădeam la sfatul lor și câteva lingurițe de lapte praf. Eu, in naivitatea mea, credeam că ne lasă bebelușii doar până noaptea iar apoi îl iau înapoi, ca să putem dormi. :)) Bineînțeles că nu a fost cazul.

De cele 3 zile în care am mai stat în spital cu bebelușul ce pot să vă zic? Îmi petreceam timpul încercând să alăptez, hrănind bebelușul cu lingurițe de lapte praf, schimbând scutece și dormind iepurește, atunci când dormea bebelușul. Era extrem de cald, peste 30 de grade atât afară cât și în salon, dar aproape că nici nu mai simțeam căldura. Eram obișnuită. Nu au fost zile ușoare. Dormeam foarte puțin, cu lumina deschisă, cu ochelarii puși, mâncam de regim (supă strecurată, biscuiți speciali) și incercam să învăț să am grijă de bebeluș. În fiecare zi mergeam alături de celelalte mame la o sală de tratament, unde eram curățate, ni se dădeau calmante la cerere (eu nu am avut nevoie, chiar nu am mai avut dureri după ce am plecat de la terapie intensivă) și alte medicamente necesare.

Și bebelușii erau vizitați zilnic de medic. I s-a făcut și screening auditiv. Am avut emoții, în prima zi nu a trecut testul, dar mi s-a zis să nu mă îngrijorez și a doua zi totul a fost în regulă, se pare că se întâmplă să aibă multă ceară în urechi și să audă mai prost în unele momente. Asistentele ii făcea băiță, mai întrebam și eu una, alta, ca să mai învăț, și mereu am fost ajutată.

Ilinca mea a fost un bebeluș micuț, de 2.8 kg, și cât am fost în spital a mai scăzut până la 2.5 kg. Mi-era teamă că nu ne vor da voie să plecăm (trebuia să aibă peste 2.5 kg), dar din fericire în ultima zi avea peste greutatea minimă și am putut pleca.

Și acum, pe scurt, câteva informații care zic eu că v-ar fi utile:

  • Personalul spitalului, de la asistente, infirmiere și până la medici, a fost de nota 10. Se purtau impecabil, erau prietenoși și de ajutor. Nu am dat șpagă. Nici nu era nevoie.
  • Curățenie și condiții bune. Maternitatea a fost modernizată acum câțiva ani așa încât acum beneficiază de mobilă nouă, băi cu duș la fiecare salon de 2-3 paturi, săli de operație moderne. Chiar arată bine. Tot ce poți zice că-ți lipsește este un TV în cameră (cine are timp de așa ceva) și eventual rezerve cu un singur pat.
  • Pe site-ul maternității scrie că trebuie să ai cu tine la internare următoarele: cămășă cu deschidere în față, lenjerie intimă, periuță și pastă de dinți, gel de duș, șampon, prosoape, absorbante, papuci din plastic, halat, îmbrăcăminte bebeluș și scutece. Din experiența mea a fost nevoie de următoarele: lenjerie intimă, periuță și pastă de dinți, gel de dus și șampon (eu nu am avut timp să ma spăl pe cap, poate dacă aveți părul mai scurt…), prosoape, hârtie igienică (se pune zilnic la baie hârtie igienică dar nu strică să aveți la voi), papuci din plastic, absorbante, brâu pentru operația de cezariană, sticle cu apă plată, șervețele umede, dezinfectant pentru mâini, scutece, îmbrăcăminte bebeluș.
  • Nu vă trebuie bani, nu e nevoie să dați șpagă.
  • După naștere puteți fi vizitată la terapie intensivă de soț și eventual de mamă. În salon puteți fi vizitată de soț doar câteva minute, pentru că nu e chiar ok să intre persoane din afara spitalului acolo. La parter sau pe holul etajului puteți să mai primiți vizite, dar având în vedere că bebelușul este în salon și nu aveți voie să-l scoateți de acolo, nu prea aveți cum ieși mai mult de câteva minute odată.

Dacă mai aveți întrebări lăsati comentariu sau trimiteți mail și vă voi răspunde cât de repede pot.


May
2018

Când e timpul să faci un copil?

categories: personal

Nu există un răspuns universal la această întrebare. Important e să te gândești la asta în timp util și să te gândești bine, nu superficial, să iei în considerare toți factorii și să iei o decizie.

Trăim alte vremuri. Ne maturizăm mai târziu. Față de părinții noștri avem la dispoziția noastră o mulțime de posibilități. Cui îi mai vine să facă copii când este atât de ușor să călătorești? Când ai ocazia să-ți dezvolți cariera? Când, dacă muncești, se poate câștiga atât de bine și poți să-ți oferi o viață atât de distractivă și interesantă?

La 30 de ani încă mai vrei să copilărești. Simți că mai ai atâtea de făcut, nu vrei să te gândești la responsabilități, la renunțarea libertății nici măcar pentru căsătorie, dar pentru un copil…În același timp, din când în când, îți amintești că timpul nu e de partea ta. Deja e târziu, deja pot fi probleme.

În ceea ce mă privește mi-am răspuns la întrebare în urmă cu vreo 2 ani. M-am gândit la viața mea, la experiențele pe care le-am avut, la ceea ce aș vrea să mai fac cât încă sunt aici. Vreau să mai călătoresc? Cu siguranță da. Dar în același timp am realizat că vreau să am un copil. Dintre călătorii și copii ce îmi doresc mai mult? Copii.

Auzisem în jurul meu multe povești despre infertilitate la cupluri tinere. N-am putut să mă conving că mie nu mi se va întâmpla, că eu o să pot face copii sănătoși și la 40 de ani. Călătoriile se pot face și mai târziu, copii…nu eram sigură. Și așa am luat decizia să încep să încerc, ca să am suficient timp la dispoziție, în caz că ceva va merge rău.

Și a fost ceva în neregulă. Descoperit devreme, pentru că n-am încercat un an să am copii înainte să merg la doctor. M-am dus de la început, am făcut toate investigațiile la ginecolog și endrocrinolog și am început să iau tratamente pentru problemele avute. Întâi cu hormonii…prolatina era prea mare, progesteronul prea mic. După ce au fost acestea reglate am ajuns la tiroidă, se pare că aveam probleme și aici, deși erau mici, la început și mai greu de descoperit. Și s-au rezolvat și astea și apoi, imediat, a venit și ceea ce-mi doream.

Concluzia, sfatul meu? Gândiți-vă bine la ceea ce vă doriți în viață. Nu vă bazați că totul va merge ușor. Dacă vă doriți copii, nu o lăsați pe ultima sută de metri. Iar dacă nu vă doriți copii, foarte bine, dar să fiți foarte siguri pentru că nu este drum de întors. În România sunt puține alte posibilități iar acestea sunt incredibil de anevoioase și costisitoare (adopție, fertilizare în vitro, de mamă surogat nici nu mai zic).


Mar
2018

Sunt bine!

categories: personal

Am revenit pe blog după 4, ba chiar aproape 5 luni de pauză, pentru a face update-uri, nu pentru a scrie ceva. Dar pentru că am găsit comentarii în care eram întrebată dacă sunt ok, m-am gândit să vă liniștesc. N-am reușit atunci, reușesc acum, la peste 7 luni de pauză.

Noutățile mele?Numele ei este Ilinca, are 7 luni și astăzi va mânca pentru prima dată broccoli. 🙂


Jul
2017

Ispita lui Albert

categories: personal

Vă povesteam zilele trecute despre aventura lui Albert, care a evadat din curte de 2 ori într-o noapte, speriindu-ne teribil. De atunci v-aţi gândi că s-a liniştit, dar nici gând. Şi în caz că vă întrebaţi ce l-a apucat aşa deodată vă spun eu: o “domnişoară”.

Domnişoara în cauză este o căţeluşa mică, a nimănui, probabil abandonată pe strada noastră şi care tot intră pe sub un spaţiu mic de sub poartă. Albert nu încape pe acolo, dar ea da. Şi chiar dacă am încercat să blocăm temporar acel spaţiu, este isteaţă şi împinge până-şi face loc.

Nu contează asta dar este cred cel mai urât câine pe care l-am văzut vreodată. Cu toate acestea la început ni s-a părut simpatică relaţia de prietenie între ei doi, aşa încât i-am permis temporar să stea, avea apă, mâncare şi culcuş (de la Albert), fără să o adoptăm. Nici nu aveam cum să nu-i permitem să stea pentru că găseşte modalităţi să intre în curte. Albert nu e castrat dar (sper) nu este asta o problemă, fiind diferenţă foarte mare de statură între ei.

Între timp însă căţeluşa a început să-l înveţe numai prostii pe Albert. Ei nu-i este suficient să stea în curte ci pleacă când şi unde vrea. Găseşte găuri în gard, dacă nu, şi le face, împinge, iese prin toate părţile posibile. Noi venim din urmă şi încercăm, pe măsura posibilităţilor financiare, să reparăm, dar de cele mai multe ori aflăm de noile găuri de-abia după ce Albert e dispărut.

Albert e îndrăgostit, merge numai după ea şi cum vede că ea şi-a găsit un loc pe unde poate ajunge afară sau la un vecin, împinge şi măreşte acel spaţiu ca să iasă şi el. La un moment dat erau amândoi la un vecin în curte, fugeau pe acolo, noi ne uitam prin gard la el şi nici gând să vină înapoi. A fost nevoie să o chem pe ea, să îi ofer mâncare ca să vină, să o prind, să o iau în curte şi de-abia apoi a vrut să vină şi Albert.

Din acest motiv sunt nevoită să-l ţin legată pe Albert, lucru care nu-mi convine deloc. În plus, din motive evidente, am ajuns să o urăsc pe domnişoara lui, mă enervează teribil când o văd în curte. Când îi văd împreună, cum se joacă sau cum se plimbă prin curte, îmi mai trece supărarea, ca apoi, la câteva ore distanţă, să mă trezesc iarăşi că Albert a dispărut.

Încercăm să găsim acum o soluţie, să punem o bandă de cauciuc sub poartă, ca să nu mai intre căţeluşa. Nu prea găsim ce avem nevoie. Între timp ne chinuim şi noi şi Albert. Ce să-i faci…cu dragostea asta.

*În poză e Albert cu alt prieten de-al lui. Pe căţeluşă nu reuşim să o fotografiem.


Jun
2017

Cum l-am recuperat pe Albert cu ajutorul Facebook-ului

categories: personal

Ce te trezeşte dimineaţa mai repede decât cea mai tare cafea? Să afli că ţi-a dispărut câinele din curte. Vestea bună este că l-am găsit repede, nevătămat, cu ajutorul unor oameni buni care au avut inspiraţia să anunţe pe Facebook că au găsit un câine pe stradă.

Albert al nostru este un câine foarte sociabil şi activ. De obicei îşi petrece nopţile lătrând şi discutând cu toţi câinii din zonă, dar seara trecută s-a gândit că este mult mai distractiv să sape pe sub gard şi să iasă în stradă, în căutare de alintături. Prima postare pe un grup de pe Facebook a fost pusă la miezul nopţii. Un tânăr îl găsise, nu putea să-l ia, a pus un mesaj. În comentarii cineva a spus că a fost recuperat de stăpân. De fapt fusese recuperat de vecinul nostru care l-a şi băgat în curte înapoi. Dar Albert nu s-a stăpânit aşa încât a mai evadat o dată, nu ştim la ce oră. A doua postare, pe alt grup de pe Facebook, a fost pusă la 6 dimineaţa, de alt băiat, care a precizat că cineva din zona l-a luat şi are numărul lui de telefon.

Pe noi dimineaţa ne aşteptau o mulţime de mesaje, de la prieteni, care l-au recunoscut şi au văzut primul mesaj, cel de la miezul nopţii. Am mers şi l-am căutat cu maşina prin zonă, l-am contactat pe primul băiat, dar nu am primit un răspuns imediat, am lăsat mesaj cum că nu a fost recuperat de stăpân şi continuăm să-l căutăm. Între timp am aflat că vecinul îl recuperase, că-l băgase în curte dar că el ieşise înapoi. Am avut însă noroc ca cineva să lase un comentariu la primul mesaj, cu celălalt anunţ, cel de dimineaţă, de pe celălalt grup. I-am trimis mesaj celui de-al doilea băiat şi am început iar să-l căutăm în zonă până când am primit răspuns, cu numărul de telefon. Am sunat, omul care îl luase în curte ne ştia pe noi, dar nu ne ştia câinele. Şi…victorie, l-am recuperat.

Aşa că astăzi pot spune că iubesc Facebook-ul mai mult decât l-am iubit vreodată. Dacă nu exista o platformă ca Facebook nu ştiu dacă l-am fi găsit pe Albert. Are cip, dar nu cred că l-ar fi dus cineva până la veterinar, ca să-l verifice şi astfel să afle numărul nostru de telefon. De astăzi va avea clar şi medalion cu numele lui şi cu număr de telefon, se pare că este absolut necesar şi aşa ceva.

Sunt extrem de recunoscătoare acelor 2 tineri care au postat mesaje şi poze pe grupurile de Facebook. Faptul că s-au obosit să facă asta, că s-au oprit să vadă ce e cu acest căţel prietenos, care umblă singur pe stradă, că i-au făcut poze, că au întrebat dacă l-a pierdut cineva, mi-a arătat că există şi oameni buni, doritori să ajute fără să obţină ceva în schimb. Şi mai sunt mulţi ca ei care pun zi de zi mesaje pe grupurile Eşti din Iaşi dacă, Animale pierdute/găsite in Iaşi şi chiar şi Radar Iaşi Oficial (grupuri din Iasi) – mesajele voastre chiar sunt de ajutor, pot face mult bine, aşa încât vă mulţumesc din partea tuturor celor care au animale de companie.

Vreau să mulţumesc şi prietenilor noştri, pentru că ne-au anunţat de acele mesaje de pe Facebook. Nu ştiu dacă ne-ar fi apărut în feed mesajele sau dacă ne-am fi gândit să căutăm pe acele grupuri astfel de anunţuri, mai ales când eram aşa speriaţi şi stresaţi că nu-l găseam.

Bine că l-am găsit! Am avut şi noi noroc, a avut şi el noroc, bine că s-a terminat cu bine!


Apr
2017

Planuri pentru aprilie

categories: personal

Din martie încoace simt că tot ce fac este să plătesc facturi. Impozite, RCA, CASCO, gaz, electricitate, verificare gaz, ITP, revizie, întreţinere, diverse comisioane, rate. Aşa se întâmplă mereu, se adună în lunile astea, martie şi aprilie, majoritatea cheltuielilor de peste an. Aştept să se termine, nu mai sunt chiar multe de plătit, până ajung la normalitate. Adică facturile lunare obişnuite.

Sper să mai rămână nişte bani luna asta şi pentru programarea unei mici călătorii. Sunt câteva locuri pe care tare îmi doresc să le vizitez cât de curând posibil. Şi anume:

  • Rezervaţia de urşi de la Zărneşti

Trebuia să ajungem aici astă vară, dar ne-am nimerit luni, singura zi din săptămână când e închis. Aşa că a rămas pentru anul acesta. Detalii despre locaţie aveţi aici, un bilet costă 40 lei, mult, dar măcar ştii că aceşti bani se duc pentru îngrijirea unor urşi care au fost salvaţi de la o viaţă plină de abuzuri. Aşa că se merită.

  • Castelul de lut

Am auzit de acest loc de la Raluca şi de atunci visez să ajung şi eu aici. Mi se pare un loc absolut magic iar biletul de vizitare costă doar 5 lei.

Atât şi nimic mai mult. Ar fi fost frumos şi o noapte de cazare la Casa Bunicilor, dar nu cred că ne încadrăm ca timp.

Voi ce planuri aveţi pentru aprilie?


Mar
2017

Tu ce faci ca să eviţi o viaţă monotonă?

categories: personal

De ceva timp viaţa mea urmează un anume tipar: serviciu, casă, mâncare, relaxare (tv, citit). Fără nimic în plus, fără chef de altceva în plus. Ieşiri în oraş? Excursii? Proiecte? Nu, nu şi nu: “sunt prea obosită”, “e urât afară”, “n-am chef”, “nu vreau să cheltui bani”.

Şi aşa am ajuns într-un punct în care deşi sunt mulţumită şi liniştită, mă uit cam cu regret la viaţa de la 25 de ani, când în afară de faptul că scriam des pe blog, mai şi mergeam la conferinţe, înfiinţam şi frecventam Clubul de Carte, lucram part time la diverse proiecte, realizam bijuterii handmade. O admir nespus pe Raluca care frecventează şcoala de patiserie, face flori de hârtie, călătoreşte şi citeşte, asta în afară de job-ul de zi cu zi. Deci de putut se poate, probabil e o chestie de vârstă, îţi mai pierzi din entuziasm odată cu trecerea timpului.

Sunt atât de multe lucruri pe care aş putea să le fac, lucruri care nici măcar nu necesită socializare (nu-s mare fan) sau mari cheltuieli:

  • aş putea face ordine prin haine, să prind curaj să elimin din dulapuri acele haine pe care nu le-am mai purtat de ani întregi
  • aş putea să învăţ să fac flori de hârtie, cu care să-mi înveselesc casa
  • aş putea să fac nişte cursuri de acasă, să învăţ ceva nou, să-mi iau nişte certificări
  • aş putea să gătesc mai des, să învăţ să fac reţete noi
  • aş putea să scriu pe blog mai des, măcar de două-trei ori pe săptămână

În schimb, ajung acasă, mă trântesc pe scaun sau pe pat şi încep să mă uit la tv, în timp ce butonez telefonul. Cu scuza că trebuie să mă relaxez, sunt obosită.

Ajutaţi-mă cu un sfat. Ce faceţi ca să evitaţi o viaţă monotonă? Cu ce vă ocupaţi timpul liber? Ce faceţi după ce ajungeţi acasă, obosiţi sau plictisiţi?


Mar
2017

De ce mai amâni?

categories: personal

Avem tendinţa de a tot amâna, de a tot aştepta ceva mai bun sau mai potrivit, de a alege ce e mai uşor şi mai confortabil pentru acum. Şi aşa trece viaţa pe lângă noi, trec oportunităţile şi ne trezim că ajungem într-un punct în care nu mai putem da înapoi şi nu ne mai putem îndeplini visele.

Acum vreun an şi ceva am început să mă gândesc la ce îmi mai doresc să obţin în această viaţă. Mi-am făcut o listă, am luat în considerare toţi factorii, şi dintre toate am ales ceva. Nu contează ce-am ales şi de ce-am ales acel ceva, important e că am început din acel moment să lucrez la îndeplinirea acelui vis. Poţi visa să călătoreşti, să-ţi construieşti o casă, să faci nuntă, dar adevărul e că bugetul şi timpul nu-ţi vor permite să le faci pe toate, în acelaşi timp. Trebuie să-ţi setezi priorităţile.

Ce îţi doreşti acum? Ce experienţă îţi lipseşte?

Vrei să te căsătoreşti? Vă iubiţi, aveţi tot ce vă trebuie? Nu mai aşteptaţi 2 ani pentru o rezervare la un restaurant anume, nu mai aşteptaţi să slăbiţi, să vă găsiţi un job mai bun sau să faceţi şi mai mulţi bani, pentru a organiza nunta ideală. Lucrurile astea chiar nu vor conta în final, nu asta vă veţi aminti.

Vrei să călătoreşti? Păi călătoreşte. Nu amâna pe anul următor, nu mai găsi scuze legate de bani sau de timp. Când îţi doreşti cu adevărat ceva, găseşti resurse. Nu trebuie să stai numai în hoteluri de minim 4 stele, să călătoreşti doar cu avionul sau să mănânci la restaurant. Te descurci foarte bine şi cu variante low cost.

Îţi doreşti o promovare? O carieră înfloritoare? Munceşte, învaţă, luptă pentru asta. Acum, cât eşti încă tânăr, cât n-ai alte obligaţii.

Vrei să faci un copil? Fă-l atunci. Nu mai aşteapta să îţi construieşti întâi o casă, să ţi se mărească salariul sau să ai “bani suficienţi”. Nu te baza că poţi face copii până la 40 de ani. Nu-ţi garantează nimeni asta.

De ce să mai amâni? Viaţa e scurtă, e imprevizibilă. Oricând se poate termina. Ce-ţi doreşti să faci? Ce ai regreta cel mai mult dacă nu ai face în această viaţă? Găseşte răspunsul şi apucă-te de treabă. Azi, acum, în acest moment.


Jan
2017

Zile cu ger

categories: personal

Şi, cum vă petreceţi aceste zile frumoase cu ger, zăpadă şi viscol? E un clişeu de acum să te plângi de vreme, dar sunt atât de săturată de frig şi de iarnă, încât nu mai pot. Din octombrie până acum parcă numai zile urâte am avut.

Mi-e atât de dor de primăvară, de temperaturi de 20 de grade, de soare, de bujori, nici nu vă puteţi imagina. Aşa am realizat şi că noul meu anotimp preferat este primăvara, singurul în care avem parte de vreo 2 săptămâni (maxim) de vreme perfectă, nici prea cald, nici prea rece.

Între timp, zilele cu ger…

  • îmi ia 10 minute doar să trag hainele pe mine: 2 perechi de şosete, 2 perechi de pantaloni (să vedeţi aici reuşită, să tragi 2 perechi de pantaloni skinny unul peste celălalt), o maletă, un pulover, o căciulă, un hanorac cu glugă, geaca cu încă o glugă, fularul şi mănuşile.
  • nu poţi să-ţi faci niciun plan, de ex că ai vrea să te duci pe undeva, pentru că este foarte posibil ca a doua zi să nu poţi ieşi din bloc de cât de multă zăpadă este.
  • temperaturile…-15 grade, se simte ca la -30. Când îţi apare aşa ceva pe telefon parcă nu-ţi vine să crezi. În copilăria mea erau frecvente, dar atunci parcă nu-mi păsa, eram mai obişnuită şi oricum nu mă deranjau pe mine. Nu trebuia să scot maşina să mă duc la serviciu, nu trebuia să ies din casă cu treburi, nu trebuia să fac nimic decât eventual să mă joc puţin şi apoi să intru la căldură.
  • e o “bucurie” să scoţi câinele la plimbare pe temperaturi percepute de -20 de grade. Îl obişnuisem cu plimbări mai lungi, dar acum nu fac decât să-l las să zburde prin jurul blocului. El e bucuros foc, eu îl urmăresc vigilentă şi alerg prin zăpadă după el ca să nu se ducă brambura. Când ajung acasă nu pot să fac decât să scot zăpada care mi-a intrat în cizme.
  • plictiseală, plictiseală, plictiseală. Nu ştiu ce să mai fac ca să-mi treacă această stare. Citesc o grămadă, stau pe net, mă uit la televizor, dar nimic nu mă mulţumeşte.

Ştiu, e o vreme normală pentru această perioadă. Nu ar trebui să mă plâng. Rareori mă plâng de vreme, dar acum mă voi răsfăţa şi alinta şi mă voi plânge de vreme. Mi-e dor de primăvară.