Category: personal

Când nu te mulţumeşti cu ceea ce ai

Recunosc că mereu am avut această problemă. Îmi este greu să mă bucur de ceva, mereu mă gândesc că se poate mai bine, mai mult. O calitate cât şi un defect al omului ambiţios şi perfecţionist. După ani în care am trăit cu acest sentiment aş putea spune că înclin să cred că este un defect.

De ce? Pentru că nu te poţi bucura de ceea ce obţii sau reuşeşti. Pentru că nu te poţi sătura. Pentru că nu poţi să pui capăt căutării. Tot cauţi şi cauţi, fugi după fericire şi satisfacţie, ca la un moment dat să realizezi că ai avut toate acestea dar le-ai pierdut din cauza felului tău de-a fi.

Încerc să mă dezvăţ de a fi aşa. Încep să apreciez ceea ce am şi să învăţ unde e bine să fii cât mai ambiţios şi unde nu e. Citeste in continuare: Când nu te mulţumeşti cu ceea ce ai

Dorinţe, planuri, experienţe

Iubesc să călătoresc. Cred că oricare dintre noi ar trebui să încerce să vadă cât mai multe locuri, să viziteze cât mai multe obiective turistice. Lumea în care trăim este minunată şi noi avem datoria să o descoperim, în acel puţin timp pe care îl avem la dispoziţie.

Din punctul meu de vedere banii cheltuiţi pentru călătorii nu sunt bani pierduţi, atât timp cât ai văzut ceva nou. Cu acei bani cumperi experienţe, cumperi bucurie, cumperi cunoaştere.

Am realizat o listă cu lucruri pe care doresc să le realizez în călătoriile pe care îmi propun să le întreprind. Am adăugat şi obiective turistice pe care vreau să le vizitez în acele locuri sau în altele. De voi reuşi măcar jumătate din această listă să o bifez mă pot considera un om norocos şi mulţumit. Citeste in continuare: Dorinţe, planuri, experienţe

Discuţie cu nepoata mea

Mă sună Alessia, nepoata mea de 6 ani. Era supărată că am rugat-o pe mama ei să mă ajute la un proiect şi astfel nu mai avea timp să se joace cu ea. După ce i-am explicat un pic că proiectul este pentru că “avem nevoie şi de bani”, “cu bani putem cumpăra jucării”, etc., i-a trecut supărarea şi mă întreabă foarte serioasă:

“Mihaela, da tu câţi ani ai?”

“27”

“Da atunci de ce arăţi aşa tânără?” Citeste in continuare: Discuţie cu nepoata mea

M-am îndrăgostit

Am o nouă pasiune. De fapt nu e chiar nouă, îmi plăcea şi înainte, dar acum, mai mult ca niciodată, mă văd atât de entuziasmată. Problema ar fi că această pasiune s-a născut într-un moment în care încerc să drămuiesc banii pentru vacanţă, aşa că nu mă pot bucura pe deplin şi nu pot să-mi fac toate poftele. Dar cine ştie, poate altfel s-ar fi stins pasiunea, aşa va rezista mai mult.

Despre ce tot vorbesc eu aici? Despre cele mai frumoase flori din lume (după părerea mea), orhideele.

Citeste in continuare: M-am îndrăgostit

Cea mai urâtă rană din copilărie

rani-din-copilarieÎn copilărie, ca şi acum de altfel, am fost mereu liniştită, cuminte, cu prea puţină energie pentru a o investi în activităţi mai periculoase. De aceea nici nu mă pot “lăuda” cu oase rupte sau capuri sparte. Ceea ce nu mă poate decât bucura. Cu toate acestea, aşa precaută cum am fost, tot am păţit-o de câteva ori. N-a fost agitaţia de vină, ci neatenţia sau purul ghinion.

Lovitura cea mai gravă, singura care are urme şi-n prezent, a fost cea de la nas. Aveam vreo 12 ani, eram în vacanţă, în curte, mă dădeam în scrânciob. Acelaşi scrânciob în care mă dădeam de câteva ori pe zi, la tot felul de viteze şi înălţimi. De această dată nu aveam viteză, ba chiar eram aproape oprită şi voiam să cobor de pe el. Atunci când am pus piciorul pe dalele de ciment de sub scrânciob, am alunecat (de ce, nu ştiu, doar ghinion), mi s-au dus picioarele în spate şi am căzut cu faţă pe jos. Cât am avut timp m-am aparat cu coatele, dar tot am reuşit să-mi lovesc bine de tot nasul. Însă un pic de noroc tot am avut. Nu mi s-au spart ochelarii ca să-mi intre cioburi în ochi, nu mi-am spart nasul, nu mi-am spart dinţii.

Citeste in continuare: Cea mai urâtă rană din copilărie

Cum am învăţat să fac injecţii

Cu nici o săptămână înainte de Paşte, când ar fi trebuit să-mi stea gândul la ce bunătăţuri pun pe masă, am învăţat să fac injecţii. O colică biliară ne-a cam încurcat planurile de vacanţă iar tratamentul consta în multe medicamente, care trebuiau administrate intravenos pentru că era singurul mod prin care era sigur că vor rămâne în organism.

Am învăţat astfel cum se face o injecţie intramusculară. Pacientă mi-a fost mama, care a rezistat cu brio încercărilor mele şi m-a încurajat mereu, lăudându-mă şi mulţumindu-mi pentru ajutor. Am făcut în acele 4 zile de vacanţă aproximativ 30 de injecţii. La început mi-era teamă că provoc durere, că nu bag acul unde trebuie, că s-a învineţit pielea. Îmi tot ceream scuze pentru durere, pentru stângăcia mea. Bucuria mea a fost că mi s-a spus că am mâna uşoară, că nu doare, şi bineînţeles faptul că în 2 zile mama se simţea din nou bine.

Citeste in continuare: Cum am învăţat să fac injecţii

Mofturi de-ale mele

Sunt extrem de mofturoasă când vine vorba de mâncare, lucru care nu prea convine familiei mele, care ar vrea să mă vadă mâncând orice mănâncă şi ei. Şi nu zic, poate gusturile mele denotă că sunt mofturoasă, răsfăţată, fiţoasă, dar nu văd cu ce sunt mai diferită decât o persoană care alege să fie vegetariană, de exemplu.

Ce nu mănânc eu?

Caşcaval

Dintre toate mâncărurile, acestea este cel mai popular pe care eu nu vreau să-l accept. De când mă ştiu am refuzat caşcavalul. În copilărie sora mea încerca din greu să mă facă să mănânc aşa ceva, ea fiind mare fan. Îmi amintesc că o dată mi-a zis că nu mai vorbeşte niciodată cu mine dacă nu mănânc caşcaval, aşa că am luat o firmitură de caşcaval (fix o firmitură), am băgat-o într-un cocoloş mare de miez de pâine şi am mâncat, sperând să nu simt deloc gustul. Incercam să înghit, ca să nu-l simt.

Mult timp n-am mâncat nici pizza, de-abia pe la 19 ani am fost convinsă să încerc. Şi acum îmi place, nu mai bag în seamă stratul de caşcaval, mozzarella sau ce-o mai fi pe deasupra, faptul că se întinde…încerc să mă axez pe celelalte ingrediente. Citeste in continuare: Mofturi de-ale mele

Cum e cu pasiunile

Ştiţi cum e când ai o anumită pasiune sau interes şi pierzi ore în şir căutând informaţii despre acel subiect, documentându-te, citind, absorbind orice informaţie nouă? Cu siguranţă ştiţi. Şi mai ştiţi cum e ca acest interes să nu aibă legătură cu domeniul vostru de activitate şi să aveţi mustrări de conştiinţă că vă pierdeţi timpul degeaba?

Eu deseori am simţit asta. Şi mereu mi s-a dovedit că nu am pierdut timpul, acea pasiune transformându-se într-o sursă de venit. Dar parcă n-am înţeles lecţia asta decât acum, când încă o dată mi s-a demonstrat că informaţiile învăţate cu pasiune valorează mai mult decât ani de facultate.

Prima dată mi s-a întâmplat cu blogul. Am început să scriu aici pentru că mă plictiseam foarte tare. Blogul a crescut, au apărut cereri de colaborare pentru content marketing, advertoriale. Înainte să am acest blog nici nu mă gândeam să mă orientez către marketing, atunci eram convinsă că voi lucra în contabilitate sau turism. Citeste in continuare: Cum e cu pasiunile

La mărimea S eşti grasă

Încă de la vârsta de 12 ani a început să mă preocupe greutatea mea. Şi nu din cauză că aveam vreo problemă de sănătate, ci pentru că, asemenea tuturor femeilor din acele zile şi din prezent, am fost înconjurată de aşa zisa imagine a perfecţiunii – cu cât mai subponderal, cu atât mai bine.

Şi când vorbesc de această regulă a societăţii în care trăim, nu mă refer doar la imaginile din reviste sau de la televizor, ci şi de mentalitatea oamenilor. Ştiţi voi, aceia care râd de tine la şcoală/facultate şi îţi zic că eşti prea gras, de oamenii de pe stradă sau din maşini care te fluieră sau te comentează, de diferitele opinii exprimate de tot felul de oameni. Ca idee, atunci când am discutat despre asta cu un bărbat, care nu avea tocmai greutatea perfectă, mi s-a zis că nu contează greutatea la bărbaţi, dar o femeie trebuie să fie slabă.

Citeste in continuare: La mărimea S eşti grasă

Florile pe care le iubesc

Ajung des prin Carrefour-ul din Iaşi, aşa încât n-am putut să nu observ (şi să admir) rafturile cu flori, pregătite pentru zilele de 14 februarie şi posibil pentru începutul lunii martie. În fiecare zi găsesc alte flori, alte ghivece, care de care mai frumoase. Lalele, orhidee, cale, trandafiri, cactuşi, crini, bambuşi. Flori de care nici nu ştiam că există, culori pe care nu le-am mai văzut. Mă opresc în acele zone special amenajate şi parcă nu mă pot dezlipi, pe toate le-aş cumpăra.

Şi am şi cumpărat. M-am dus luni cu gândul să iau un bambus, m-am răzgândit, mi se păreau frunzele uşor îngălbenite. M-am întors miercuri, m-am îndrăgostit de un ghiveci cu crini portocalii şi l-am cumpărat. Joi voi mai cumpăra un ghiveci de flori, cadou pentru o persoană dragă. Sunt foarte tentată să cumpăr şi un ghiveci cu cale şi unul cu bambuşi.

Citeste in continuare: Florile pe care le iubesc