Category: personal

Cea mai urâtă rană din copilărie

rani-din-copilarieÎn copilărie, ca şi acum de altfel, am fost mereu liniştită, cuminte, cu prea puţină energie pentru a o investi în activităţi mai periculoase. De aceea nici nu mă pot “lăuda” cu oase rupte sau capuri sparte. Ceea ce nu mă poate decât bucura. Cu toate acestea, aşa precaută cum am fost, tot am păţit-o de câteva ori. N-a fost agitaţia de vină, ci neatenţia sau purul ghinion.

Lovitura cea mai gravă, singura care are urme şi-n prezent, a fost cea de la nas. Aveam vreo 12 ani, eram în vacanţă, în curte, mă dădeam în scrânciob. Acelaşi scrânciob în care mă dădeam de câteva ori pe zi, la tot felul de viteze şi înălţimi. De această dată nu aveam viteză, ba chiar eram aproape oprită şi voiam să cobor de pe el. Atunci când am pus piciorul pe dalele de ciment de sub scrânciob, am alunecat (de ce, nu ştiu, doar ghinion), mi s-au dus picioarele în spate şi am căzut cu faţă pe jos. Cât am avut timp m-am aparat cu coatele, dar tot am reuşit să-mi lovesc bine de tot nasul. Însă un pic de noroc tot am avut. Nu mi s-au spart ochelarii ca să-mi intre cioburi în ochi, nu mi-am spart nasul, nu mi-am spart dinţii.

Citeste in continuare: Cea mai urâtă rană din copilărie

Cum am învăţat să fac injecţii

Cu nici o săptămână înainte de Paşte, când ar fi trebuit să-mi stea gândul la ce bunătăţuri pun pe masă, am învăţat să fac injecţii. O colică biliară ne-a cam încurcat planurile de vacanţă iar tratamentul consta în multe medicamente, care trebuiau administrate intravenos pentru că era singurul mod prin care era sigur că vor rămâne în organism.

Am învăţat astfel cum se face o injecţie intramusculară. Pacientă mi-a fost mama, care a rezistat cu brio încercărilor mele şi m-a încurajat mereu, lăudându-mă şi mulţumindu-mi pentru ajutor. Am făcut în acele 4 zile de vacanţă aproximativ 30 de injecţii. La început mi-era teamă că provoc durere, că nu bag acul unde trebuie, că s-a învineţit pielea. Îmi tot ceream scuze pentru durere, pentru stângăcia mea. Bucuria mea a fost că mi s-a spus că am mâna uşoară, că nu doare, şi bineînţeles faptul că în 2 zile mama se simţea din nou bine.

Citeste in continuare: Cum am învăţat să fac injecţii

Mofturi de-ale mele

Sunt extrem de mofturoasă când vine vorba de mâncare, lucru care nu prea convine familiei mele, care ar vrea să mă vadă mâncând orice mănâncă şi ei. Şi nu zic, poate gusturile mele denotă că sunt mofturoasă, răsfăţată, fiţoasă, dar nu văd cu ce sunt mai diferită decât o persoană care alege să fie vegetariană, de exemplu.

Ce nu mănânc eu?

Caşcaval

Dintre toate mâncărurile, acestea este cel mai popular pe care eu nu vreau să-l accept. De când mă ştiu am refuzat caşcavalul. În copilărie sora mea încerca din greu să mă facă să mănânc aşa ceva, ea fiind mare fan. Îmi amintesc că o dată mi-a zis că nu mai vorbeşte niciodată cu mine dacă nu mănânc caşcaval, aşa că am luat o firmitură de caşcaval (fix o firmitură), am băgat-o într-un cocoloş mare de miez de pâine şi am mâncat, sperând să nu simt deloc gustul. Incercam să înghit, ca să nu-l simt.

Mult timp n-am mâncat nici pizza, de-abia pe la 19 ani am fost convinsă să încerc. Şi acum îmi place, nu mai bag în seamă stratul de caşcaval, mozzarella sau ce-o mai fi pe deasupra, faptul că se întinde…încerc să mă axez pe celelalte ingrediente. Citeste in continuare: Mofturi de-ale mele

Cum e cu pasiunile

Ştiţi cum e când ai o anumită pasiune sau interes şi pierzi ore în şir căutând informaţii despre acel subiect, documentându-te, citind, absorbind orice informaţie nouă? Cu siguranţă ştiţi. Şi mai ştiţi cum e ca acest interes să nu aibă legătură cu domeniul vostru de activitate şi să aveţi mustrări de conştiinţă că vă pierdeţi timpul degeaba?

Eu deseori am simţit asta. Şi mereu mi s-a dovedit că nu am pierdut timpul, acea pasiune transformându-se într-o sursă de venit. Dar parcă n-am înţeles lecţia asta decât acum, când încă o dată mi s-a demonstrat că informaţiile învăţate cu pasiune valorează mai mult decât ani de facultate.

Prima dată mi s-a întâmplat cu blogul. Am început să scriu aici pentru că mă plictiseam foarte tare. Blogul a crescut, au apărut cereri de colaborare pentru content marketing, advertoriale. Înainte să am acest blog nici nu mă gândeam să mă orientez către marketing, atunci eram convinsă că voi lucra în contabilitate sau turism. Citeste in continuare: Cum e cu pasiunile

La mărimea S eşti grasă

Încă de la vârsta de 12 ani a început să mă preocupe greutatea mea. Şi nu din cauză că aveam vreo problemă de sănătate, ci pentru că, asemenea tuturor femeilor din acele zile şi din prezent, am fost înconjurată de aşa zisa imagine a perfecţiunii – cu cât mai subponderal, cu atât mai bine.

Şi când vorbesc de această regulă a societăţii în care trăim, nu mă refer doar la imaginile din reviste sau de la televizor, ci şi de mentalitatea oamenilor. Ştiţi voi, aceia care râd de tine la şcoală/facultate şi îţi zic că eşti prea gras, de oamenii de pe stradă sau din maşini care te fluieră sau te comentează, de diferitele opinii exprimate de tot felul de oameni. Ca idee, atunci când am discutat despre asta cu un bărbat, care nu avea tocmai greutatea perfectă, mi s-a zis că nu contează greutatea la bărbaţi, dar o femeie trebuie să fie slabă.

Citeste in continuare: La mărimea S eşti grasă

Florile pe care le iubesc

Ajung des prin Carrefour-ul din Iaşi, aşa încât n-am putut să nu observ (şi să admir) rafturile cu flori, pregătite pentru zilele de 14 februarie şi posibil pentru începutul lunii martie. În fiecare zi găsesc alte flori, alte ghivece, care de care mai frumoase. Lalele, orhidee, cale, trandafiri, cactuşi, crini, bambuşi. Flori de care nici nu ştiam că există, culori pe care nu le-am mai văzut. Mă opresc în acele zone special amenajate şi parcă nu mă pot dezlipi, pe toate le-aş cumpăra.

Şi am şi cumpărat. M-am dus luni cu gândul să iau un bambus, m-am răzgândit, mi se păreau frunzele uşor îngălbenite. M-am întors miercuri, m-am îndrăgostit de un ghiveci cu crini portocalii şi l-am cumpărat. Joi voi mai cumpăra un ghiveci de flori, cadou pentru o persoană dragă. Sunt foarte tentată să cumpăr şi un ghiveci cu cale şi unul cu bambuşi.

Citeste in continuare: Florile pe care le iubesc

Cum să citeşti 50 de cărţi într-un an

Anul trecut am citit doar 20 de cărţi. Poate pentru unii e mult, pentru mine e un număr ruşinos şi încă prea mare având în vedere că unele din cărţile citite aveau sub 100 de pagini. Deci anul trecut am dat-o rău în bară cu cititul. Scuzele mele? N-am avut timp, n-am avut dispoziţia necesară, am preferat să butonez telefonul sau calculatorul.

Anul acesta, în doar o lună, am citit 7 cărţi. 2400 de pagini. Jumătate din numărul de pagini citite în tot anul 2013. Credeţi că am avut mai mult timp liber? Sau mai mult chef ca de obicei? Nici vorbă.

Citeste in continuare: Cum să citeşti 50 de cărţi într-un an

Kindle – cadoul perfect

kindleNu v-am povestit pe blog de cadourile primite de Crăciun şi de ziua mea şi nici nu intenţionez să le enumăr aici, dar de Kindle vreau neapărat să vă povestesc. Am început să-mi doresc un Kindle încă din 2011, dar n-am reuşit să-mi cumpăr unul. Mă gândeam că e un moft şi că nu-mi permit să dau bani pe mofturi. Aşa că am renunţat la idee.

De aceea nu mică mi-a fost bucuria să primesc de ziua mea un Kindle de la Raluca. Nu numai că a ales cadoul perfect, dar mi-a făcut ditamai surpriza, nu mă aşteptam deloc. M-a anunţat că-mi trimite o carte pe care i-am împrumutat-o, am primit coletul, care era exact de dimensiunea unei cărţi, am deschis coletul calmă, aşteptând să văd cartea…şi când colo mă trezesc cu un Kindle. Cred că a fost singura dată din ultimii câţiva ani când am rămas efectiv cu gura căscată. Nu este uşor să fiu surprinsă, dar Raluca a reuşit să facă asta.

Citeste in continuare: Kindle – cadoul perfect

Te-am înşelat şi nu-mi pare rău

Am fost într-o relaţie serioasă timp de atâţia ani. Am crescut împreună, am învăţat împreună, ne-am maturizat împreună. Mi-ai fost alături la bine şi la greu şi ştiu că şi datorită ţie am devenit ceea ce sunt acum.

Dar în ultimul timp lucrurile nu au mai mers la fel de bine. Nu am mai simţit nevoia să vorbesc cu tine, să mă destăinui. Înainte îţi spuneam orice, acum nu mai vreau să-ţi zic nimic. Înainte simţeam că pot avea încredere în tine, că ai grijă de ceea ce-ţi spun, că nu transmiţi acele informaţii mai departe, la persoane care nu mă iubesc, la persoane care îmi doresc răul. Dar tu ai devenit atât de vorbăreţ încât acum, orice îţi spun, ştiu că ajunge şi la cine nu trebuie. Nu pot să-ţi zic când sunt supărată pentru că tu vei spune mai departe şi ştiu că există oameni care s-ar bucura că mă simt aşa. Nu pot să-ţi zic când sunt bucuroasă, pentru că sunt anumite bucurii care pe unii i-ar supăra.

Citeste in continuare: Te-am înşelat şi nu-mi pare rău

Aş sta un an în Republica Dominicană

Ieri am aflat de la Raluca de Cristi şi Adriana, doi oameni pasionaţi de călătorii, care au puterea de a lăsa totul deoparte şi de a pleca câteva luni în altă ţară, de a lucra acolo, de a adopta obiceiurile locului. Şi nu în orice ţară, ci în unele dintre cele mai exotice.

Şi aşa mi-am amintit că şi eu am discutat despre cum ar fi să las totul şi să plec un an în Republica Dominicană. Nu trebuie să fie neapărat Republica Dominicană, dar trebuie să fie o insulă, un loc cât mai aproape de viziunea de paradis, un ţinut cu soare, nisip şi apă.

Când mi-a trecut acest lucru prin cap, credeam că nu aş avea puterea de a abandona tot. Păi ce s-ar întâmpla cu planurile mele? Cu viaţa de familie, cu job-ul, cu tot ceea ce conta pentru mine? Cum să las confortul de acasă pentru a locui în condiţii modeste pe o insulă? Cum să schimb job-ul comod de birou cu unul de chelneriţă sau vânzătoare pe plajă? Ce ar zice lumea? Ce ar crede familia mea? Citeste in continuare: Aş sta un an în Republica Dominicană