Începutul meu de săptămână m-a lăsat fără cuvinte. Pe scurt, despre ce e vorba: viaţa unei pisici a fost salvată de norocul ei imens şi de o serie de coincidenţe.

Am rămas fără lichid de parbriz în rezervor de vreo 3 săptămâni. Aveam soluţie în maşină, dar pur şi simplu ba uitam şi îmi dădeam seama când deja eram în mişcare, ba mi-era lene. Geamul era curat, îl mai spălam când mergeam la benzinărie. Luni dimineaţă însă, când m-am urcat în maşină, am găsit geamul murdar din cauza copacilor. De data aceasta chiar nu puteam pleca aşa. Erau 2 posibilităţi. Ori îmi turnam rapid nişte apă pe parbriz, cât să-l curăţ şi să pot pleca, ori puneam lichid în rezervor. Eram şi pe fugă, nu voiam să mă murdăresc şi trebuie să recunosc, mi-era şi lene. Dar am luat decizia să pun lichid în rezervor.

Ridic capota şi şoc. Lângă furtunul pentru lichid de parbriz, ghemuită, era o pisică mică. Poza cred că spune tot. Frumoasă foc, micuţă, cu ochi albaştri.

Am rămas fără cuvinte. Am încercat să o mângâi, dar tremura de frică, scuipa şi era pregătită să zgârie. Deci nu puteam să încerc să o prind ca să o scot de acolo. Am observat că singură putea ieşi de acolo, dar nu voia. Am mai încercat să o alung, dar se speria şi mai tare şi stătea şi mai ghemuită.

În scurt timp un vecin mi-a oferit ajutorul. A adus el din maşină o mănuşă mai groasă, a băgat mâna să o scoată, dar micuţa a fugit. Cel puţin nu o mai vedeam, însă nu eram sigură că a plecat din ascunzătoarea ei. Ne-am mai uitat 5 minute şi apoi am plecat, cu inima cam strânsă totuşi. Am condus fără muzică, la serviciu am mai ridicat încă o dată capota să mă uit. Nici urmă de pisoi.

Povestea trebuia să se încheie aici. Voiam să vă spun că dacă s-ar fi lăsat prinsă, aş fi adoptat-o. Şi că nici acum nu-mi vine să cred cum s-au aliniat toate, de n-am plecat la drum cu maşina, cu pisica sub capotă. Nu ştiu dacă ar fi reuşit să iasă în timpul mersului. Nu ştiu dacă, în caz că putea să coboare, nu ar fi nimerit sub roţile mele. Nu ştiu dacă, în caz că ar fi coborât şi n-ar fi nimerit sub roţile mele, n-ar fi ajuns direct pe stradă, în faţa altor maşini.

Continuarea? Marţi dimineaţă, înainte să plec la drum, am zis că mai ridic încă o dată capotă. Aşa, de nebună, să trag un ochi. A cui privire am întâlnit-o în scurt timp? Pisoiul buclucaş era fix în acelaşi loc. Acelaşi vecin m-a ajutat şi de această dată să o alung. Nici nu-ţi dai seama când fuge, nu o vezi, tot ce poţi observa e că nu mai este sub capotă.

Mă aştept că mâine să găsesc pisoiul în acelaşi loc. Poate voi reuşi să îl prind şi să-l adopt. Dacă tot îi place aşa mult de maşina mea, poate o să-i placă şi de mine.

Later edit: În stilul meu caracteristic, am publicat acest articol la o săptămână de la întâmplare. Completarea e că am găsit pisica şi miercuri în acelaşi loc, de unde n-am mai putut să o scot, şi am plecat pe jos să-mi rezolv treaba. Ieri în schimb nu mai era şi sper că de acum încolo mă va lăsa să-mi folosesc maşină liniştită. 🙂

Din obişnuinţă probabil intru în fiecare zi pe acest blog. Şi mă întristez când văd că n-am mai publicat nimic nou, că n-am povestit despre diverse lucruri care mi s-au întâmplat, că găsesc mereu motive să şterg orice draft început, cu gândul că lasă, mâine o să ai mai mult chef, mai multă inspiraţie, un subiect mai bun despre care poţi scrie.

Compar articolele scrise acum un an, acum doi ani, într-o anumită lună, cu ce am scris în acest an. Ce diferenţă! Şi nu e ca şi cum aş putea spune cu sinceritate că atunci mi se întâmplau mai multe sau aveam mai mult timp liber.

Atunci alegeam să-mi “pierd” timpul scriind pe blog. Lucruri utile, poveşti din viaţa mea, prostioare. Acum aleg să-mi pierd timpul uitându-mă la filme şi seriale, la poze de pe blogurile de modă, jucându-mă pe telefon şi citind toate articolele despre tenis pe care le găsesc. Nu ştiu ce părere aveţi voi, da parcă era mai bine să scriu, să fac ceva productiv, decât să stau fix degeaba.

Încerc să mă motivez cumva să scriu. Să trec peste faptul că acum mă intimidează scrisul, că mereu mă gândesc că n-are rost să scriu, că mă gândesc la ce o să zică unul sau altul despre ce am scris. Sunt conştientă că eu scriu pentru mine, nu pentru alţii. Ştiu că atunci când scriu des pe blog mi-e mai uşor să scriu şi pentru serviciu. Ştiu că gândurile scrise aici nu vor fi pierdute şi le voi reciti cu drag în viitor. Ştiu că acest blog este proiectul cel mai drag din ultimii 10 ani şi chiar n-aş vrea să-l abandonez. Ştiu toate acestea, dar chiar şi aşa, tot e greu.

E mai greu să faci ceva, decât să nu faci nimic.

N-am mai scris…Adevărul e că n-am mai simţit nevoia să scriu. Am preferat să fac orice altceva decât să scriu. Culmea e că am tot avut ce scrie, dar dacă n-ai chef, dacă n-ai dispoziţia necesară, degeaba ai material.

M-am gândit să renunţ la blog. Dar deşi pare o idee bună acum, vreau totuşi să am un loc unde să pot să mai scriu din când în când. Încă mă bate gândul să transform acest blog într-unul de călătorii. O prietenă mi-a sugerat să lucrăm împreună şi să-l transformăm în blog culinar. Aşadar idei sunt multe, important e că nici una nu este de a închide de tot blogul. Fie ce-o fi, chiar de nu voi mai scrie luni întregi, acest blog va fi online.
Sper că azi sau mâine să reuşesc să scriu ceva. Vom vedea dacă mă voi ţine de treabă. 🙂

P.S. Ce nu-mi plac aceste articole cu n-am mai scris, am scris, am revenit, închid blogul, deschid blogul…Zău că nu-mi plac, cu toate astea public şi eu din când în când câte aşa ceva. Scuzaţi-mă. 🙂 Ştiu că decât să scrii chestii din astea, mai bine scrii direct un articol cu ceea ce vrei să transmiţi şi cu asta basta. Dar nu m-am putut abţine, am simţit nevoia să public şi aşa ceva.

Luna ianuarie încă nu s-a terminat dar pot spune că a fost o lună frumoasă, un început excelent de an. M-a trecut printr-un vârtej de emoţii, de la fericirea că sunt din nou mătuşă, la bucuria specifică sărbătoririi zilei de naştere, la tristeţea că s-a încheiat vacanţa de iarnă şi până la teama că se prăbuşeşte avionul şi apoi imediat recunoştinţa că totul s-a încheiat cu bine. 🙂

Sper că voi avea ocazia să discut despre toate acestea pe larg, dar până atunci vreau să scriu despre acele experienţe noi care s-au întâmplat în această lună. Aşadar…

…pentru prima dată am zburat cu avionul într-o lună de iarnă. Şi nu oricum, ci cu 5 avioane diferite (3 la dus şi 2 la întors), de simţeam că nu se mai termină.

 

…pentru prima dată am călătorit în Turcia. Şi neapărat voi reveni cu detalii despre acest drum.

…pentru prima dată m-am reîntâlnit cu marea în luna ianuarie. Pentru prima dată m-am plimbat pe plajă într-o lună de iarnă, pentru prima dată am intrat în apa mării într-o lună de iarnă.

 

…pentru prima dată am condus o maşină cu cutie automată. Da, nu mai făcusem asta până acum şi am avut maxim de emoţii. Este mai uşor ce-i drept, dar când tu eşti obişnuit să apeşi pe ambreiaj şi să schimbi vitezele, este un pic ciudat să încerci să-ţi uiţi reflexele formate şi să procedezi altfel.

…pentru prima dată am luat masa la restaurantul Toujours, foarte lăudat de către prietenii mei.

…pentru prima dată am fost la Ikea, în Bucureşti. După comanda făcută în preajma Crăciunului, mi s-a părut o idee bună să merg să cumpăr nişte organizatoare de birou direct din magazin, ca să nu mai plătesc şi transportul. Mi-a plăcut Ikea, dar nu m-a dat pe spate. Am cumpărat şi organizatoarele de birou, deşi eu aveam impresia că sunt cu totul altceva, mai calitative, mai rezistente. Dar la 10-20 lei cât au costat sunt foarte bune.

…pentru prima dată am fost la săniuş pe pârtia din Sărărie. Noaptea târziu, pe la 9-10 seara (şi asta o noutate). Dar nu mai am acea plăcere de a mă da cu sania, mi-e prea frică să nu mă lovesc la spate.

…pentru prima dată am cumpărat şi purtat un obiect vestimentar cu imprimeu de leopard. Şi chiar mi-a plăcut. Nu am ieşit nici din zona mea de confort, am purtat bluza cu pricina cu fustă, ciorapi şi cizme negre.

…pentru prima dată un articol de pe acest blog a apărut într-o revistă. Mai exact în Click pentru femei, numărul 3. Mulţumesc pe această cale pentru propunere şi colaborare.

Cred că-s suficiente “pentru prima dată”. Poate sunt mai multe, dar momentan atât îmi amintesc. Sunt recunoscătoare pentru această luna frumoasă şi sper din tot sufletul ca tot anul să fie la fel sau mai frumos. Să fiu înconjurată de oamenii pe care-i iubesc, să călătoresc mult, să lucrez cu drag şi spor, să se ivească oportunităţi interesante.

O săptămână frumoasă vă doresc!