Astăzi, împinsă de nevoie, am reuşit să intru din nou pe un mail mai vechi de-al meu. Este vorba de prima mea adresă de email, făcută tocmai la 12 ani şi pe care am folosit-o timp de 10 ani. Adresă care are un nume ridicol, ales de copilul de atunci, respectând sfatul unora de a încerca să-mi păstrez anonimatul.
În ultimele luni am tot încercat să intru pe acea adresa dar nu nimeream parola. După 3 ani se părea că am uitat. Însă astăzi a fost altfel, a fost uşor, după doar o încercare mi-am amintit ceva, am tastat şi…am intrat.
Ce am găsit? Multe reclame, articole, şi o bună parte din trecutul meu. E curios cum un mail poate păstra atâtea informaţii despre viaţa ta, despre speranţele tale, despre oamenii ce te-au cunoscut vreodată.
Câteva ore am stat şi-am umblat prin ani întregi. De mailuri primite, de mailuri trimise. De felicitări, discuţii, planuri.
Poveşti de dragoste care au început, au continuat sau s-au terminat. Declaraţii de dragoste aşa cum numai în adolescenţă poţi face. Mailuri nervoase, pline de ameninţări, din cauza unei despărţiri din liceu. Mailuri cu oameni care te iubesc, te-au iubit sau nu te-au iubit niciodată.
Poveşti de amiciţie. Dovadă că odată s-a putut, că odată eram altfel de oameni, mai curaţi la suflet, mai devotaţi prieteniei. Din păcate viaţa a venit peste puritate şi sinceritate, a amestecat totul cu mult noroi şi după câţiva ani de şters aprig, pentru a curăţa totul, surpriză, nu a mai rămas nimic.
O adresă de email – un altfel de jurnal. Nu mi-aş fi imaginat.
Ieri am trăit o nouă experienţă. Am făcut duş în aer liber. La fel şi hainele mele. 🙂
Se pare că vremea ţine să fie tare ciudată vara asta. Avem parte de zile caniculare şi de seri cu furtuni şi ploi torenţiale. Eu am confundat o astfel de ploaie torenţială cu o ploaia blajină de vara aşa că nu mi-am făcut prea multe griji şi am ieşit afară. Fără umbrela, fără geacă, cu pantofi de primăvară. Nu aveam de mers decât cam un minut până la maşină. Dar acel minut a fost de ajuns. În câteva secunde bluza era lipită de corp. Pantalonii din verde deschis s-au transformat în verde închis. Pantofii s-au îmbibat de apă. Lentilele ochelarilor au fost acoperite de picături de ploaie. Ochii ţineau să se închidă. Nu ştiam cum să mai fac să îi deschid, să pot vedea pe unde merge.
Mai cu gândul că poate răcesc, mai zâmbind sau chiar râzând de situaţia în care mă aflam, am ajuns încet, încet la maşină. Maşină care era parcată într-o baltă de apă pentru că bineînţeles, canalizările n-au mai făcut faţă. Iar drumul spre casă mi-a arătat cam cum arată oraşul după o ploaie torenţială de câteva minute – haos total. (more…)
Iubesc să conduc. Îmi ador maşina. Dar au existat momente când tocmai acest condus m-a determinat să renunţ la ieşiri în oraş, la întâlniri cu prietenii. Cum asta? Păi mi-a oferit ocazia să vin cu scuze (pe care chiar le credeam) de genul: “nu vin, că nu am unde să parchez”, “nu vin că ar trebui înainte să merg să-mi pun şi benzină”, ş.a.
Prea am considerat maşina absolut necesară pentru orice deplasare. Da, când e vorba de distanţe mari, este de înţeles. Dar de ce aş folosi maşina şi când merg în locuri aflate la 20 de minute de mers pe jos? Şi când afară e frumos şi e relaxant şi sănătos să faci câţiva paşi?
Aşa că în ultima săptămână am luat decizia să nu mai las lenea să mă ţină în casă. Am reuşit astfel să mă întâlnesc cu prietenele mele, să merg la două cafenele noi, am apucat să mai văd şi eu centrul oraşului, să intru în magazine noi, să văd ce s-a mai schimbat în Iaşi. M-am putut opri şi în locuri unde nu sunt locuri de parcare, am avut timp să mă uit, n-am mai stat cu stres şi am făcut mişcare. Parcă mi s-a deschis o lume nouă. Altfel vezi lucrurile când…chiar le vezi bine, şi nu în fugă, la viteze mari.
Şi nu s-a terminat aici. O să încerc să merg pe jos mai des, pe distanţe mai mari. Îmi pun sandalele comode în picioare şi ies la plimbare. Şi asta vă recomand şi vouă. Dar mare grijă la temperaturile de afară, să nu vi se facă rău!
Odată cu începutul lunii iunie am început să mă gândesc din ce în ce mai mult la ce vreau să fac vara asta. Nu aveam planuri foarte mari, dar premiul câştigat de curând la concursul organizat de Alice m-a motivat să încerc să fac tot ce e posibil ca această vară să fie cât mai frumoasă şi memorabilă.
E mai mult decât un plan. Ne-am ales staţiunea, hotelul, am plătit şi în curând vom primi şi voucherele de la agenţia de turism. Aşa că în luna iulie voi petrece 7 zile la vecinii noştri, pentru prima dată. Sper să prind vreme bună şi să reuşesc să mă relaxez şi să mă simt cât mai bine.
Excursie la Băile 1 Mai
În urmă cu câteva săptămâni am participat la un concurs de pe blogul lui Alice şi am câştigat 3 nopţi de cazare la Hotel Aqua, cu SPA inclus. (more…)
Cel mai frumos mod de a-ţi începe săptămâna? Să găseşti acasă un pacheţel frumos împachetat trimis de cea mai bună prietenă tocmai din Belgia.
L-am desfăcut cu emoţie şi când am văzut conţinutul am zâmbit, mi-am dat seama cât de norocoasă sunt să am o prietenă care mă cunoaşte atât de bine, deşi nu am avut ocazia nici să copilărim împreună, nici să mergem la şcoală împreună şi nici măcar să locuim în acelaşi oraş.
Raluca mi-a făcut cadou jurnalul One Line A Day, pe care mi-l doresc de foarte mult timp. De fapt de când a scris Diana despre el. Eu sunt mare amatoare de jurnale, am început să scriu în ele de la 12 ani şi le-am păstrat pe toate. Jurnalul One Line A Day este cu atât mai deosebit cu cât îţi permite să scrii câteva cuvinte, în fiecare zi, timp de 5 ani. Vă puteţi imagina ce interesant este să citeşti peste un an, doi, despre lucrurile pe care le făceai într-o zi anume.
În pachet am mai găsit un jurnal, un altfel de jurnal, foarte simpatic – One Good Deed A Day. Pentru fiecare zi ai un sfat despre cum ai putea face bine. Plus spaţiu pentru a scrie câteva cuvinte. O să mă ţin şi de acest jurnal.
Alături de cele două jurnale, mostre de ceai şi de parfum, am găsit şi o scrisoare cu un scris frumos (da, ai un scris foarte frumos, să ştii!) şi cu gânduri şi mai frumoase, care m-a emoţionat. Nu credeam că la peste 20 de ani voi cunoaşte o persoană care să-mi devină atât de apropiată. Care să fie atât de sinceră, iubitoare, fără să pretindă ceva în schimb. Care să mă susţină, să mă asculte, să-mi fie prietenă cu adevărat. În zilele noastre şi mai ales la vârsta noastră prietenia sinceră e ceva foarte rar şi de aceea trebuie preţuită.
Îţi mulţumesc Raluca pentru tot! Îţi mulţumesc că-mi eşti prietenă!
Te trezeşti. Iei micul dejun. Sau sari peste el. Te speli, te piepteni, deschizi şifonierul. Pierzi câteva minute pentru a alege hainele potrivite pentru ziua de azi. Alegi o fustă sau pantaloni? O cămaşă elegantă sau o bluză casual? Te parfumezi, te aranjezi, eşti gata. Poţi pleca spre serviciu. Şi ieşi din casă.
Fără să ştii că nu te vei mai întoarce niciodată.
Cum ar fi să ştii că astăzi este ultima ta zi? Cum ar fi să ştii că ai dormit ultima noapte, că ai visat ultimele vise? Că ai vorbit ultima dată cu cei dragi?
Cum ar fi să ştii, atunci când îţi serbezi ziua de naştere şi priveşti lumânările în forma numărului de ani pe are îi împlineşti, că va fi ultimul tău tort? Că vârsta ta nu se va mai modifica, că nu vei mai trăi încă un an?
Cum ar fi să ştii că nu vei apuca să faci copii? Că nu vei reuşi să te bucuri de împlinirile profesionale pentru care ai muncit atâţia ani?
Cum ar fi să ştii că fără să-ţi dai seama, că fără să ai vreo vină, că fără să te aştepţi chiar deloc, vei muri?
Eu, la cei 26 de ani, mă simt cutremurată când aud de altcineva, tot de 26 de ani, care brusc, deodată, nu mai este. Realizezi că tinereţea nu te fereşte de nimic. Îţi dai seama că uneori sănătatea nu are nici o importanţă. Suntem la mâna destinului.
Vă vine să credeţi că până acum nu am mai avut bujori în casă şi nici măcar nu am mirosit vreodată vreo astfel de floare? I-am văzut în piaţă, mi-au plăcut mult şi am luat un buchet acasă. Credeam că nu au vreun miros, până m-am apropiat şi l-am simţit. Un parfum ce aduce a trandafiri, dar mai dulce, l-aş asemăna cu dulceaţa de trandafiri. Şi m-am îndrăgostit. Bujorii sunt de acum printre florile mele preferate.
De căpşuni
Prima porţie de căpşuni din acest an. Sunt dulci, gustoase şi atât de parfumate! De-abia am avut răbdare să ajung acasă, să le spăl şi curăţ. Parfumul lor era atât de îmbietor!
De îngheţată bună
Un desert perfect compus din îngheţată de vanilie cu biscuiţi Oreo, căpşuni şi banane.
În zilele noastre suntem bombardați cu informații. Din toate părțile. Ai zice că e ceva bun, însă tocmai faptul că avem atât de multe surse de informare trezește frustrări în noi. Nu mai știi ce să alegi, în cine să ai încredere, nu mai știi ce e bine. Dacă îți iese prost, te deprimi și te simți vinovat că ai ales greșit. Dacă îți iese bine, nu te poți bucura că te gândești că puteai alege mai bine, ca să-ți iasă perfect. Suntem greu de mulțumit pentru că având atât de multe alegeri la dispoziție avem impresia că TREBUIE să găsim soluția perfectă.
E valabil în absolut tot ce ne înconjoară. Gândiți-vă puțin la alimente, la ouă și carne de exemplu. Sau la tipul de alimentație, cum ar fi cel vegetarian. Sau la medicamente, oricare ar fi ele. Sau la cum e bine să-ți crești copilul. Dacă e bine sau nu să faci o facultate. Dacă e bine să pleci sau nu din țară. Și tot așa.
Sunt și lucruri care cu siguranță știm că ne fac rău. De ce? Pentru că s-a demonstrat științific și pentru că este un fapt acceptat de toată lumea. De exemplu fumatul. Dar există oameni care fumează o viață și nu au nici o problemă. Deci mereu vor exista și excepții de la regulă.
Dar să revenim la acele lucruri despre care încercăm să ne facem o părere, ca să putem lua o decizie, una cu rezultate cât mai bune pentru noi. Începem să primim informații. De peste tot. După care încercăm, testăm, cu diverse rezultate. În funcție de ce observăm pe noi, recomandăm mai departe. Asta nu înseamnă că deținem adevărul absolut ci doar că pentru noi a funcționat, a mers, și putem doar spera că și pentru altul o să funcționeze la fel de bine.
Nu știu dacă ouăle sunt bune pentru alimentație sau nu. Nu știu dacă un stil de viață vegetarian este sănătos sau nu. Nu știu dacă e bine sau nu să faci o facultate, un master, să pleci sau nu din țară. Nu știu dacă e bine să-ți vaccinezi copilul. Nu știu sigur dacă Dumnezeu există sau nu, dacă există viață după moarte. Nu știu sigur 100%, orice aș crede eu. Nu dețin adevărul absolut. Pot să spun că nu sunt convinsă de multe lucruri și în ceea ce mă privește, deși s-ar presupune că eu mă știu cel mai bine.
Dar pentru mine am făcut o alegere. Cea mai bună după părerea mea, că doar nu-mi doresc răul și nu-mi voi face în mod conștient rău. Și așa și voi, fiecare alege din sursele de informare ce crede că e bun pentru el. Nu o să ne încredem orbește în nimeni, nu o să ne construim viața pe sintagma “Crede și nu cerceta”.
Sfatul meu? Găsiți soluțiile care sunt cele mai bune pentru voi. Obiectivul vostru principal trebuie să fie fericirea și bunăstarea voastră. Nu contează ce zice/ce crede altcineva. Nu aveți cum să-i mulțumiți pe toți. Dacă acțiunile voastre nu-i afectează în mod real pe cei din jur, dar vă fac pe voi fericiți – go for it!
* Văzut la ştiri, poate aţi auzit şi voi: o tânără mămică, adeptă a regimului raw vegan, a dat un interviu despre efectele mai puţin plăcute ale unui astfel de regim după ce atât ea, cât şi copilul ei, au început să aibă probleme de sănătate. Tânăra a avut şi un blog, de succes, în care posta reţete şi informaţii despre regim. Era atât de entuziasmată şi avea atât de multă încredere în beneficiile acestui regim încât a ales şi pentru copilul ei un astfel de mod de viaţă. Până când au apărut problemele. Acum a închis blogul şi vorbeşte deschis despre greşeala ei. O felicit pentru asta.
A greşit ea atunci când a vorbit pe blogul ei despre ceva în care credea cu adevărat? Nu. Este responsabilă dacă vreun cititor al blogului, inspirat de entuziasmul ei, a început acest regim şi a avut probleme? Eu zic că nu. Pentru unii poate acest regim face minuni. Pentru alţii creează probleme. Treaba noastră este să culegem informaţiile, să le analizăm, să alegem şi să ne asumăm eventualele riscuri.
În ultima săptămână din aprilie ni s-a propus să mergem la Buşteni cu nişte prieteni. Când am aflat n-am mai întrebat nimic, am zis un mare “DA!”. Mi-era dor de umblat, voiam să mai ies puţin din oraş.
Aşa că pe 1 mai am plecat spre munte. De data asta cu maşina mea, pentru că este mai economică, consumă mai puţin. Şi prin urmare am condus eu. Întâi pentru că aşa am vrut şi apoi pentru că de fapt numai eu aveam actele la mine. Am ajuns după-amiază, ne-am cazat la Pensiunea Iri. Numele sună puţin ciudat, dar vă asigur că este o pensiune foarte ok.
Vedere de la balcon
Pensiunea are o parcare măricică, au încăput la un moment dat şi 8 maşini. Camerele sunt mari, cu o vedere superbă spre munte. Sunt dotate cu frigider, televizor, internet wireless (mie nu prea mi-a mers), pat matrimonial, baie cu cabina de dus. Pentru 3 nopţi de cazare am plătit 350 lei. Pensiunea are restaurant, dar se comandă din timp mâncare şi se prepară. Micul dejun costă 20 de lei/persoană iar prânzul sau cina 30 de lei.
Cele 4 zile la munte le-am petrecut plimbandu-ne prin staţiuni. Am fost prin Buşteni şi Sinaia, şi am făcut doar “window travelling” în Predeal şi Azuga. Am fost dezamăgită de unele restaurante din Buşteni, respectiv Sinaia. Am primit porţii mici şi scumpe, servire destul de proastă, mâncare nu tocmai remarcabilă, meniuri slăbuţe şi am avut surpriza nici să nu ni se dea bon la un restaurant din Sinaia care părea a fi ok (arăta bine şi era aglomerat). O altă surpriză neplăcută a fost la un mic supermarket din Buşteni care vindea carne expirată. Noroc că eu mă uit mereu la data de expirare.
Nu putea lipsi un drum cu telecabina pe platoul Bucegi, la Sfinx & Babele. N-am mai fost acolo de când eram mică. Nici nu-mi mai aminteam mare lucru. Un drum dus-întors cu telecabina Buşteni-Babele costă 68 de lei. Pe platou ne-am trezit cu o grămadă de zăpadă şi noi toţi eram în adidaşi. Ne-am descurcat până la urmă.
După vreo oră de plimbări, poze şi inspirat aer curat am luat o altă telecabină spre Mănăstirea Peştera Ialomiţei, dus-întors 30 de lei/persoană. Aici nu mai fusesem, nici nu ştiam de acest loc. Am mers o mulţime pe jos, am urcat şi coborât tot felul de scări, am admirat o cascadă şi am ajuns la Mănăstire. Biletul de intrare costă 8 lei. Am avansat spre Peşteră – drumul se îngusta, aerul era din ce în ce mai umed, picura apă de sus, era apă peste tot, poduri din lemne puse pe jos, scări mici. Peştera Muierii nu mi s-a părut la fel de înfricoşătoare, poate pentru că eram cu însoţitor. Aici eram singuri, de capul nostru. N-am fost chiar până la capăt, ne-am întors că de-acum era cam aiurea treaba. 🙂
Într-o altă zi din vacanţă am mers până în Braşov. Am urcat şi până în Poiană unde iarăşi nu mai fusesem de ani buni. Ne-am plimbat prin Piaţa Sfatului, am mâncat o îngheţată foarte bună, am stat pe o băncuţă şi-am admirat clădirile vechi şi străduţele simpatice. Iubesc Braşovul, mi se pare un oraş atât de frumos şi boem. La fel de mult îmi place şi Sibiul. M-aş plimba ore în şir pe străduţele din aceste oraşe, îmi sunt tare dragi. Tot în Braşov ne-am oprit şi la McDonalds, am vrut să gustăm McMicii să vedem cum sunt. 🙂
Cam asta a fost la munte. Per total a fost o vacanţă destul de scumpă, am cheltuit cam 1100-1200 de lei pentru 2 persoane cu benzina, cazarea şi mâncarea (aş menţiona şi costurile cu telecabina care sunt mari – 68X2 + 30X2). Şi încă am făcut economie, n-am mâncat numai la restaurant şi n-am cumpărat tot felul de suveniruri. Dar am zis că merităm să ne bucurăm într-un fel mai deosebit de zilele libere de Paşte. Oricum dacă nu plecam la munte cheltuiam banii pe tot felul de dulciuri şi mâncăruri de Paşte, ieşiri în oraş şi probabil haine, aşa că n-am ieşit nici în câştig, nici în pierdere.
În plus eu mereu zic că banii daţi pe călătorii nu sunt bani pierduţi. Aş investi oricând în călătorii, mai degrabă decât în haine sau orice altceva.
Au trecut şi Sărbătorile Pascale şi eu n-am mai dat niciun semn. Mă gândeam că îmi va fi greu să nu scriu atât de mult timp dar adevărul e că cu cât laşi mai mult timp să treacă de la ultimul articol scris cu atât îţi va fi din ce în ce mai greu să te întorci. Tare simplu mi-ar fi acum să renunţ la blog, să nu mai scriu mare lucru, să pun eventual doar poze. Tare confortabil ar fi. Dar nu vreau să fac asta. Da, sunt plictisită, da, mi-am găsit alte ocupaţii pentru timpul liber, dar nu vreau să mă despart de această parte a vieţii mele.
Am tot fost plecată în această perioadă. Bun motiv pentru a nu scrie şi a nu răspunde la comentarii. 🙂 Am fost într-o delegaţie scurtă, ca vizitator la târgul Agraria, am fost şi într-o vacanţă de 3 zile la Buşteni. Cred că despre ea vă voi vorbi separat, pentru că am multe poze şi câteva informaţii care merită a fi menţionate aici.
Am ţinut mult să fiu acasă de Paşte. Am ajuns în Iaşi sâmbătă după-amiază, am luat ouă roşii şi alte mâncăruri tradiţionale de la părinţi şi bunici. N-am mai apucat să-mi cumpăr haine noi sau să gătesc/aranjez ceva prin casă. Chiar şi lumânările pentru biserică le-am luat de pe drum, dintr-un sat.
Prima zi de Paşte a fost destinată familiei – ne-am întâlnit cu toţii la prânz, părinţi, bunici, copii (adică noi) şi copii şi mai mici (adică nepoţica mea). Am sărbătorit împreună după care m-am întors la treaba, pentru că cu atâtea plecări s-au adunat foarte multe de făcut. Rezerv zilele libere de la serviciu pentru proiectele mele part-time.
Şi cam asta am făcut în această perioadă. Mai am încă de lucru după-amiezile dar vreau încet, încet, să recuperez cu blogurile voastre, să citesc ultimele articole şi poate să încep să mai scriu şi eu, mai serios.
Sper că sunteţi bine şi că aţi avut parte de cele mai frumoase Sărbători!
Acest site foloseste cookie-uri. Continuarea navigarii implica acceptarea lor.
