În acest weekend au fost aprinse și la Iași luminile de sărbători. Eram dezamăgită și înainte, pentru că am fost printre ultimii care le-au aprins, am rămas dezamăgită și după ce le-am văzut.
Cu o săptămână în urmă, pe drumul spre Iași, am admirat luminile de sărbători din Bacău, Roman, le-am văzut pe net și pe cele din București. N-am înțeles cum de în toate aceste orașe s-a putut da drumul la începutul lui decembrie iar în Iași nu.
Apreciez foarte mult la o fată posibilitatea de a se reinventa, de a arăta diferit de la o zi la alta, de a încerca mai multe look-uri, mai multe tipuri de ținute. Și mai ales admir fetele care își aranjează părul în diferite moduri, care îl țin și legat, în coadă de cal sau coc, dar și liber, drept sau ondulat. Care poartă o perioadă breton sau cărare pe mijloc și apoi schimbă.
Le admir cu atât mai mult cu cât eu am fost mereu acel gen care și-a dorit să nu vadă schimbări prea mari, care a cerut mereu același fel de tunsoare, care a făcut mici schimbări doar de dragul stilistei, și nu pentru că și-a dorit cu adevărat. Dovadă e și faptul că nu m-am vopsit până acum niciodată (într-adevăr, nici nu mi-am dorit să-l afectez prea mult, părul meu deja este destul de firav și subțire), și în afară de o scurtă perioadă din copilărie, niciodată nu m-am tuns scurt.
Am cam lipsit de pe blog în ultima săptămână. A apărut un proiect oarecum neprogramat, cu foarte mult de lucru, și nu am apucat să mai pregătesc de dinainte articole pentru perioada mai încărcată, așa cum fac de obicei.
Bineînțeles că nu m-am putut abține și am profitat de “vacanța” de pe blog și după ce am terminat de lucru. Nu avea rost să pregătesc articole pentru vineri sau weekend, așa că m-am bucurat de timpul liber, am ieșit mai mult, am citit și am mers și la munte.
Este important ca niciodată să nu ne considerăm mai prețioși decât suntem. Bineînțeles, este recomandat să ne iubim, să ne respectăm, și e absolut normal să ne considerăm pe noi înșine cei mai importanți, dar nu trebuie să trăim cu impresia că suntem sau ar trebui să fim pe planul întâi pentru toți cei din jur.
Nu putem avea așteptări ridicole de la familia, prietenii și cunoștințele noastre. Nu putem și nu trebuie să le cerem să-și trăiască viața în funcție de noi.
Citeste in continuare: Cu toţii avem dreptul de a fi fericiţi
M-am gândit să culeg zâmbete și să le notez undeva, ca să nu uit. Ca să-mi reamintesc când mi-e greu că poți zâmbi și poți fi fericit și din nimicuri, și din întâmplări obișnuite, de zi cu zi. Nu sunt toate, bineînțeles, am încercat să nu le mai menționez pe cele legate de viața mea cu partenerul sau cele care se repetă (de exemplu Albert mă face să zâmbesc în fiecare zi…cum să nu zâmbești când vezi o ființă atât de drăgălașă?).
15.11.2011
Câteva observații minore, care nu-și merită propriul articol, culese de peste tot, din ultimele 2 sau 3 săptămâni:
Am tot citit despre femeile și bărbații care-și aleg parteneri cât mai asemănători cu tații, respectiv mamele lor. Însă se vorbește mai puțin despre cei care încep relații noi cu persoane care sunt similare fizic foștilor parteneri.
Nu știu despre voi, dar eu am observat acest fapt în multe relații (în acest moment îmi amintesc de 3, dar cu siguranță e vorba de un număr mai mare). Am rămas chiar surprinsă să văd cât de mult pot semăna fostele prietene cu actualele. Și da, am văzut asta exclusiv la bărbați, dar asta nu înseamnă că femeile nu-și pot alege parteneri care să semene cu foștii, doar nu m-am întâlnit eu cu această situație. Ciudat e că acei cunoscuți nu realizează asemănarea, de obicei prietenii și cei din jur observă, dar mai mereu preferă să păstreze constatarea pentru ei, din jenă dar și respect pentru cel implicat.
Din câte am văzut, există două variante. Ori se alege o parteneră de aceeași vârstă (sau câțiva ani diferență), cu o înfățișare cât mai apropiată, ori se înclină spre o iubită mult mai tânără (chiar și cu 20, 30 de ani), care să semene cu fosta, atunci când era tânără. Aceste alegeri se fac fără cunoștință de cauză, pur și simplu acea persoană se simte mai atrasă fizic de imaginea cea mai apropiată de cea pe care au iubit-o la un moment dat.
Nu poate să nu mă mire această ciudățenie de-a noastră. În alegerea partenerului care să semene părinților noștri, înțeleg – ne iubim părinții, de cele mai multe ori îi idolatrizăm, ne dorim alături pe cineva exact la fel. Dar de ce mi-aș dori un partener care se semene cu fostul, atât timp cât e clar că ceva neplăcut s-a întâmplat în relație, de nu am reușit să o continuăm? Cea mai ușoară explicație este că încă mai există sentimente pentru acea persoană și dacă nu reușim să o mai avem lângă noi, atunci ne mulțumim cu “the next best thing”. Sau poate doar suntem atrași de persoane cu o anumită nuanță și lungime a părului, constituție, culoare și formă ochi, ș.a. Sau poate doar peste astfel de persoane dăm. Eu tind să înclin spre prima explicație, deoarece mi-e greu să cred că din atâtea persoane, alegem una cu atât de multe trăsături în comun încât ai putea crede că-s rude. Și dacă nu e vorba de asta, atunci de ce noua prietenă seamănă doar cu acea fostă, și nu cu alte foste din trecut? Sau poate foste dintre această fostă și actuala? E oare doar coincidență că noile partenere seamănă doar cu cea pe care am putea-o ușor cataloga ca “iubirea vieții lui”?
Albert împlinește astăzi, 10 noiembrie, 2 anișori. Nu mai este pui, însă e la fel de simpatic și drăgălaș, foarte cuminte, iubitor și deștept.
Ca și anul trecut, vă prezint câteva poze simpatice cu el, ca să vedeți ce frumos a crescut. 🙂
Începând cu 1.01.2011, Albert doarme în pat. Avem un pat (de o persoană) care nu e folosit, așa că l-a preluat, și după cum vedeți doarme foarte comod, uneori chiar și cu capul pe o pernă (de decor). Nu mereu îi place să stea și pe pătură, așa că o dă la o parte, iar eu, ca mama lui, trebuie să-i fac patul în fiecare dimineață.
Îi place la nebunie să ne plimbăm prin pădure. Aleargă, se joacă cu bețe (bineînțeles că le alege pe cele mai lungi și mai grele), adulmecă. După ce obosește vine și merge lângă noi, la pas…
…după cum se poate vedea și în poza din stânga, sus. Albert stă și la pozat – în dreapta sus eram în Bucium, ne plimbam pe platou (era ceață).
Vă povesteam în urmă cu ceva timp că obișnuiam să merg la sală cu prietenele sau sora mea. Am încercat două săli din Iași, Club Armony și Energym, și n-am avut de ce să mă plâng. Problema nu erau sălile, indiferent de preț, locație sau aparate, ci motivația mea. Însă mi-am dat seama că vreau să am o viață activă și sănătoasă, așa că am început să fac exerciții acasă, și mai nou, am reînceput să merg la sală.
Am găsit și secretul pentru a mă ține de sport și a nu găsi diferite scuze de a chiuli: mă duc împreună cu prietenul meu. Poate mi-ar fi mai simplu să merg la Armony, care este situată la 2 pași de serviciul meu și unde aș putea ajunge în pauza de masă sau la finalul programului, dar asta ar însemna să merg singură și cu siguranță nu m-aș ține de treabă. Așa că merg la SanGym, mereu însoțită de prieten. E prima noastră experiență de acest tip și chiar e distractiv.