Category: personal

Pericol public

În cartierul în care locuiesc, câinii vagabonzi nu sunt o problemă atât de mare (deși se găsesc cu zecile, de altfel ca pe orice stradă din România). Cea mai mare problemă sunt bătrânele care au adoptat câini vagabonzi.

Înainte să povestesc mai multe despre acest subiect, menționez că respect bătrânii și iubesc animalele. M-au învățat părinții mei să fiu politicoasă, răbdătoare și bună cu oamenii în vârstă. M-au învățat să iubesc și să apăr animalele. Însă toate aceste învățăminte nu sunt mai presus de instinctul meu de supraviețuire. Pentru că da, uneori la asta se ajunge, din cauza unor inconștienți.

Printre vecini (de la scările alăturate) există nu una, ci două bătrâne stăpâne a unor câini adoptați cel mai probabil de pe stradă. Foarte frumos ați zice. Problema e că aceste bătrâne nu concep ideea de a ține în lesă câinii. Îi lasă liberi, să umble în jurul lor, să meargă unde vor, să facă ce au ei chef. Și cum au fost așa de răsfățați, câinii respectivi se dau în stambă. Mai exact latră tot timpul, mârâie, sunt agresivi cu alți câini, oameni, chiar și copii. Unul din ei a vrut să-l atace pe Albert, care e cel mai blând câine din lume. Altul vine până aproape de piciorul tău și latră agresiv și dă să te muște. Am avut surpriza să văd acești câini agresivi și cu bebeluși, lucru care nu credeam că e posibil, știind că în general câinii sunt blajini cu copiii. Da, acel câine s-a apropiat de un cărucior în care era un bebeluș și a început să latre cu ură.

Poate vă întrebați ce fac posesoarele acestor câini. Păi ele te înjură pe tine, cel care ești amenințat de câine, că ești nesimțit și că ce te superi atât, de fapt câinele nu-ți face nimic. Asta deși e evident pentru toată lumea că acel câine te atacă. Îi explici politicos “doamnei” să-și țină măcar câinele în lesă, dacă nu vrea să renunțe la el. Nici măcar nu pomenești de botniță, deși este și ea (alături de lesă) obligatorie, lucru precizat în lege. Crezi că înțelege? Nu.

Uneia dintre bătrâne i-am zis cred că de vreo 30 de ori până acum (cel puțin) să-și țină câinele în lesă. Nu înțelege. Preferă să înjure, să ignore, să facă cum vrea ea. Am vorbit și cu alți vecini, inclusiv alte bătrâne, prietene de-ale ei. Și pe ei câinele îi atacă, dar nu zic nimic. Probabil că așteaptă să fie mușcați, ca să aibă apoi mai mult de pătimit.

Am ajuns într-un punct în care nu știu ce să mai fac. Mă umplu de nervi de fiecare dată când văd acei câini cum sar la copii nevinovați, cum plâng aceștia și fug de ei, cum trezesc din somn bebeluși, cum sar la Albert al meu. E frustrant să discuți cu un om, care este responsabil de acel câine, să-i explici și să nu înțeleagă deloc. Vina nu este a lor. Sunt bătrâne, posibil să fie senile, sunt și afurisite din natură (deh, babe – n-am întâlnit niciodată acest comportament la bărbați în vârstă). Vina este a copiilor lor, care au fost martori la acest comportament și care nu fac nimic în acest sens. Da, le-au zis să țină câinele în lesă, și? Asta le-am zis și eu, și alții, și n-au ascultat. Dacă vezi că nu ascultă, nu o mai lăsa să țină câinele, ia-l tu, și gata.

Chiar stau și mă întreb ce așteaptă? Să omoare câinele ăla vreun copil? Să-l muște? Să se ajungă la judecăți și închisoare? Și pentru ce? Pentru încăpățânare specifică bătrâneții?

Iar eu vă spun sincer că nu mai știu ce să mai fac, cum să mai procedez. E cumplit să te confrunți cu ignoranța unora, să simți că lupți cu morile de vânt. Singura veste bună e că vine iarna și o să iasă mai rar afară, la plimbare, aceste bătrâne și câinii lor nebuni.

You are…every person you will ever meet

You say, “That is not me. I could never be like that. That person is other, is undeserving, a monster.” It’s an old story. It’s how wars begin, it’s how people turn on each other. And you know, it starts so simply too: “I am not you. I am nothing like you.” And it is, each time, a lie.

Because underneath all the layers of fear and the protection, we are, at our core, the same. We have the same needs. We carry with us the same capacity for good and evil […] you are … every person you will ever meet.

— Dr. Tom, Being Erica (S04.E01)

How despite the superficial differences, you know that deep down, we’re all the sameWe have the same secret needs, and the same wild dreams. We walk around thinking our secret pain, our secret joy is so unique, when really we all just want the same things: to be happy, to be safe, to be loved.

— Erica, Being Erica (S04.E01)

Câteva lepşe

Am cam rămas în urmă cu lepşele primite, aşa încât vă prezint astăzi un articol de tip 3 în 1. 3 lepşe de la 3 fete care-mi sunt tare dragi.

Încep cu leapşa de la Addicted, care vrea să ştie ce îmi doresc de la Moş Crăciun. Nu e chiar prea devreme de discutat despre aşa ceva, mai sunt doar 4 luni până la Crăciun, iar mulţi dintre noi trebuie să economisim serios ca să ne cumpărăm de Sărbători nişte cadouri frumoase. Aşadar, de Crăciun îmi doresc:

  • aparat foto (încă ne gândim la model);
  • un ceainic/set ceai (da, încă unul, pentru mine se pare că nu există “prea multe ceainice” );
  • cărţi (vezi Wishlist)
  • cuptor cu halogen Vitacook (deşi e posibil să-l cumpăr mai devreme, văd că acum este la promoţie, se vinde împreună cu un mixer vertical)

A doua leapşă de astăzi este primită de la Questioare – trebuie să vă prezint 5 must have-uri pentru acest an. Mă voi referi doar la obiecte, nu la persoane sau situaţii. Îmi este mai simplu aşa. 🙂

(more…)

Matrioşka mea

Una din cele mai vii amintiri ale copilăriei mele este joaca cu păpuşa rusească a străbunicii mele. Mergeam în vizită la ea destul de rar, aproape mereu însoţită de verişoara mea. Mă încânta atunci că eu şi verişoara mea aveam aceeaşi străbunică, mă simţeam parcă şi mai apropiată de ea, ca şi cum am fi fost 2 surori, nu doar rude şi cele mai bune prietene.

Eh, şi străbunica mea avea mai multe bibelouri frumoase, şi o matrioşka deosebită, care m-a fascinat de prima dată când am văzut-o. Numai acolo am avut ocazia să mă joc cu aşa ceva, acasă aveam clasicele jucării de pluş iar prin magazinele noastre nu am văzut niciodată de cumpărat păpuşi ruseşti.

Aşa că atunci când am văzut pe rafturile unui chioşc din faţa Cimitirului Vesel mai multe modele de păpuşi ruseşti, n-am ezitat să-mi cumpăr una. Am ales o păpuşă pe placul meu, am plătit (20 lei) şi de cum am ajuns în camera de hotel, am început să o desfac şi m-am jucat câteva minute, simţindu-mă iarăşi ca un mic copil.

Matrioşka mea nu este la fel de deosebită ca a stră-bunicii mele. Nu se desface la fel de uşor, nu este realizată cu la fel de multă migală, nu este formată din la fel de multe păpuşi. Cu toate acestea o iubesc. Şi oriunde în lume mă voi mai duce voi mai cumpăra şi altele, poate îmi fac o mică colecţie.

  

Pentru cei interesaţi, am căutat mai multe informaţii despre celebra păpuşă rusească.

Matrioşka (rusă: матрёшка) este o jucărie din lemn, o păpuşă viu colorată, goală pe interior, în care sunt introduse alte păpuşi, mai mici, identice. Se realizează din lemn de esenţă moale, din mesteacăn sau tei. A apărut prima dată în anii ’90 ai secolului al XIX-lea, în localitatea Abramţevo, dar adevăratul centru de confecţionare a celebrei jucării a devenit Serghiev-Posad.

Arhetipul acestei jucării îl constituie ouăle de Paşte, viu colorate, care se realizau în vechime din lemn pictat. Aceste ouă erau goale în interior, în cel mai mare putând fi incluse altele mai mici. O astfel de jucărie se întâlnea şi în Japonia, reprezentând un bătrânel jovial, cu mustăţi lungi şi albe, Darumú (sau, după alte informaţii, înfăţişându-l pe sfântul budist Fukuruma), păpuşa care era alcătuită din cinci figurine ce intrau una în alta.

Odată, după cum spune una dintre legende, cunoscutul pictor rus Serghei Maliutin ţinea în mână un ou de lemn pictat şi o jucărie japoneză. Aceste jucării diferite, realizate în două colţuri diferite ale Pământului, i-au dat o idee interesantă: imediat a schiţat pe hârtie o păpuşă hazlie, apoi încă una şi încă una… La rugămintea pictorului, strungarul V. Zvezdocikin a realizat, din lemn, forma dorită. Serghei Maliutin a pictat-o. Aşa a venit pe lume fetiţa îmbrăcată în sarafan rusesc: cu şalul ei, cu cocoşul negru în braţe. În interiorul ei se mai ascundeau încă şapte figurine, una mai mică decât alta, ultima, cea de-a opta, înfăţişând un bebeluş în faşă. Cineva, văzând-o, a exclamat: „Ptiu, este chiar Matriona!” Şi aşa a primit fetiţa numele de Matriona, de la care mai târziu s-a format diminutivul Matrioşka.

Sursa

 

Alo?

În ultimul timp mi-am format un obicei care cu siguranţă îi enervează pe mulţi dintre prietenii mei (sau cei care mă apelează). Dacă nu pot vorbi în acel moment la telefon, nu răspund. Simplu ca bună ziua.

Procedez astfel tocmai pentru a proteja sentimentele celor care mă sună. Mă săturasem la un moment dat să aud dezamăgirea din vocea lor când îi opream din vorbit şi povestit cu mult entuziasm, că ştii, că de fapt eu nu pot vorbi. Şi pentru că ştiu că şi eu mă simt aiurea când îmi sun o prietenă, încep repede să-i povestesc ceva şi ea tot încearcă să-mi spună că de fapt nu poate vorbi, dar a răspuns ca să-mi zică asta şi ca să nu mă supăr.

Mi se pare mult mai potrivit să nu răspunzi deloc, mai ales dacă ştii că nu e ceva urgent. Iar dacă e urgent îţi poţi da seama după numărul de apeluri pe care îl primeşti de la aceeaşi persoană sau printr-un sms.

Cu această ocazie vreau să-mi rog prietenii să nu se supere pe mine că procedez aşa. De asemenea, îi rog să nu creadă că sunt supărată dacă nu răspund la un apel. Nu mă supăr eu aşa uşor, din orice nimic, iar dacă o fac, de obicei îmi exprim motivul pentru care sunt supărată. Dacă e ceva urgent, trimiteţi sms/mail, şi iau legătura cu voi cât de repede pot.

De asemenea, aşa procedez şi cu Yahoo Messenger. Dacă sunt online, chiar şi fără idle, busy sau diverse mesaje, nu înseamnă neapărat că şi pot vorbi. Mai uit şi eu Messenger-ul deschis, mai vine cineva în birou să discutăm, ş.a. Nu vă mai supăraţi dacă nu răspund imediat. O să răspund când o să fiu liberă.

Voi cum procedaţi când sunteţi sunaţi de prieteni şi nu puteţi vorbi? Le răspundeţi doar ca să le ziceţi că trebuie să închideţi imediat sau nu răspundeţi deloc?

Oameni care îmi plac

Acum ceva timp am făcut o leapşă în care v-am povestit despre oamenii care nu-mi plac. Am promis atunci că voi reveni cu un articol în care să amintesc şi de acele categorii de persoane care mă fac să mă simt bine, pe care îi respect şi îndrăgesc. Aşa că hai să încep…

  • oamenii harnici
Îi recunoşti uşor, nu stau o clipă degeaba, mereu îşi caută ceva de făcut. Casa lor e mereu curată, au timp să iasă şi în oraş, să şi muncească şi să-şi îndeplinească şi anumite responsabilităţi. Îi admir sincer, nici nu ştiu cum de îşi găsesc timp să le facă pe toate, şi mai ales de unde au atâta energie în ei.
  • oamenii prietenoşi
Îi iubeşti de la prima întâlnire. Chiar dacă nu te cunosc, sunt foarte prietenoşi, vin la tine, se prezintă, deschid conversaţia, îţi cer datele de contact, te pupă pe obraji la sfârşit. E impresionant, mai ales pentru o persoană ca mine, destul de rece în relaţiile cu ceilalţi.
  • oamenii ambiţioşi

Am mulţi prieteni ambiţioşi şi fiecare întâlnire cu ei este o inspiraţie pentru mine. Reuşitele lor sunt modele de urmat, nu le privesc cu invidie şi nici nu îi judec pentru că mi le povestesc. Până la urmă eu îi întreb ce au mai făcut în ultimul timp, e normal să-mi povestească.

Aceste discuţii mă energizează, îmi arată că uite, se poate să faci şi aia, şi cealaltă, le poţi îmbina, poţi avea succes. Îmi place să mă întâlnesc şi să vorbesc cu persoane de la care am ce învăţa.

  • oamenii veseli

Zâmbesc mereu. Rareori îi vezi trişti sau plângând. Au mereu o vorbă bună să-ţi spună sau o întâmplare amuzantă să-ţi povestească. Mai mare dragul să-ţi petreci timpul alături de ei. Sunt mândră şi bucuroasă că prietena mea cea mai bună se încadrează în această categorie.

Cu siguranţă mai sunt şi alte categorii de persoane pe care le admir, dar voi încheia aici articolul. Puteţi considera acest post o leapşă, dacă cineva doreşte să o preia să lase un comentariu, pentru a vă adăuga link-ul aici.

Filmul care mă face să mă simt bine

Bridget Jones’s Diary (cel din 2001) este un film pe care aş putea să-l revăd la nesfârşit. Nu pot spune că este preferatul meu, dar are o altă calitate foarte importantă: mă face să mă simt bine în pielea mea.

Bridget Jones’s Diary este diferit de restul filmelor tocmai pentru că prezintă personaje autentice. Nu femei cu siluetă perfectă, nu femei cu o carieră extraordinară, nu femei care sunt bune la tot ceea ce fac. În felul de a fi al lui Bridget ne regăsim toate, într-o măsură mai mică sau mai mare, bineînţeles.

Sunt momente când mă satur de toată presiunea celor din jur de a fi perfectă – trebuie mereu să arătăm cât mai bine, să facem cele mai bune şcoli, să găsim cel mai bun job, cel mai bun bărbat, să avem nuntă perfectă, copiii perfecţi. Serios, mă simt obosită. Nu ştiu de când a fi tu a devenit ceva atât de rău. Şi de aceea am urmărit din nou, cu plăcere, acest film. Pentru că Bridget nu este cea mai inteligentă fată din lume. Pentru că gafează. Pentru că face o supă albastră. Pentru că nu are siluetă perfectă. Pentru că este reală.

Motive de stres (inutil)

De ceva timp sunt într-o stare “zen”. Sunt calmă, fericită, detaşată de tot ceea ce e rău, negativ sau pesimist din jurul meu. M-am înconjurat de oameni faini, veseli, mereu cu zâmbetul pe buze; încerc să fac activităţi care-mi fac plăcere, îmi dau toată silinţa să gândesc pozitiv, să nu critic, să nu judec pe nimeni.

Însă starea asta a mea este zdruncinată serios când mă apuc să citesc/răsfoiesc bloguri. Mai multă răutate ca aici n-am mai văzut/întâlnit de mult. Ce-aţi păţit oameni buni? Blogosfera asta e cu număr limitat de locuri, de vă tot loviţi atâta între voi, aşteptând să pice cât mai mulţi? Nu puteţi trăi, nu puteţi fi fericiţi de grija altuia?

Vă deranjează că unii câştigă bani datorită blogului. Vă deranjează că unii au sau n-au comentarii. Vă deranjează că articolele sunt din categoria beauty/reviews/personale/filme/cărţi. Vă deranjează că bloggerul e prea mic/prea mare/mediu. Orice ai face, tot nu scapi să te înjure/judece cineva.

Până la urmă, dacă n-ai inspiraţie, un articol în care înjuri o categorie de bloggeri sau un blogger anume e tocmai bun. Se ştie că românul trage la bârfă/înjurături/certuri şi cu ocazia asta vei câştiga comentarii şi menţionări pe alte site-uri sau reţele de socializare.

Aşa că hai să scriem pe blog cât de naşpa sunt fetele care au bloguri de beauty. Sau de băieţii care scriu review-uri la gadgeturi. Adică de ce să primească ei produse să le testeze, de ce să câştige bani (că ştim noi sigur că ei câştigă milioane, se îmbogăţesc din asta), de ce să pună link-uri pentru contul lor de afiliat eMag?

E doar un exemplu, cred că aţi prins ideea. Nu pot să înţeleg de ce îi doare atât de mult pe unii că alţii şi-au făcut blog şi că scriu acolo anumite lucruri. Indiferent de ce scriu. De ce deranjează atât de mult că s-au făcut în ultimul timp foarte multe bloguri? De ce ne-ar preocupa că unii bloggeri nu pun pe site decât reclame, giveaway-uri, s.a.?  Chiar trebuie să avem noi motive să ne stresăm şi să ne supăram?

Goosefraba people.

Vacanţa 2011 – partea I

Tare greu m-am mobilizat să scriu acest post. Mă gândeam să trec peste, să scriu doar despre obiectivele turistice vizitate, şi deloc despre vacanţa în sine, dar ştiam că astfel voi dezamăgi pe unii cititori. Până la urmă, cu siguranţă se va bucura şi familia mea de articol, aşa o să vadă şi ei poze şi informaţii despre vacanţa noastră.

În prima parte a vacanţei am fost la mare, pe litoralul românesc, în Eforie Nord mai exact. Ştiu că mulţi dintre voi aţi ales Bulgaria, însă experienţa mea de anul acesta mi-a confirmat că şi litoralul nostru are ce arăta, şi aici te poţi relaxa şi te poţi simţi bine.

De data asta nu am mai plecat fără rezervare, m-am gândit să rezolv totul de acasă, ca să nu mai stăm dimineaţa, după ore întregi de condus, să umblăm şi să căutăm cazare prin staţiune. Am ales pensiunea Mery-Elize, unde am stat şi acum 2 ani. Deci am mers la sigur. Ştiam că voi găsi aici o cameră situată într-o zonă liniştită, curată, mare, cu tot ce ai nevoie, gazde primitoare şi politicoase. Voi prezenta pensiunea într-un articol viitor, mi-a plăcut foarte mult şi o recomand cu drag.

Deşi vremea se anunţa ploioasă, am avut parte de o temperatură perfectă. Nu a fost nici rece, nici caniculă, ci suficient de cald pentru plajă şi baie în mare, plimbări pe faleză sau prin staţiuni, şi nopţi un pic răcoroase, cât să nu fie nevoie să dai drumul la aerul condiţionat din cameră ci să te ghemuiesti lângă cel iubit. Eu am nevoie noaptea să fie puţin rece, să simt că pot respira, altfel nu dorm deloc bine. Apa a fost caldă, curată (deşi mă aşteptam să găsesc alge), au fost şi valuri în unele zile.

  

Peisaje din Eforie Nord

Activităţile la mare au constat în mers la plajă, vizitat obiective turistice şi staţiuni şi întâlniri cu prieteni. Mulţi prieteni erau la mare când am ajuns noi, însă n-am apucat să ne vedem cu toţi. Am reuşit să petrecem o seară cu sora şi nepoţica mea, şi astfel să vedem Jupiterul, şi să luăm prânzul cu Raluca – m-am bucurat atât de mult să o cunosc, să putem vorbi direct, nu numai prin intermediul e-mailurilor ca până acum. Nu mai zic cât de încântată am fost când am primit cadou zeci de sortimente de ceai, direct din Belgia, plus câteva dulciuri şi un săpun de la Muzeul Lalelelor din Amsterdam. Mulţumesc mult Raluca!

“Un ceai, două ceaiuri” – după cum bine a zis Raluca. 🙂 2 pasionate de ceai.  

Nu am venit foarte bronzată acasă deoarece nu obişnuiesc să stau mult la plajă iar atunci când o fac folosesc creme cu factor de protecţie mare – am încercat cremele primite de la Iwostin, cu SPF 30 şi 50 (foarte bune apropo). Chiar mi-am dat seama anul acesta că nu m-am mai ars şi n-am mai făcut vreo insolaţie de când eram mică. Totul e să nu doreşti să obţii totul într-o singură zi, în acest caz bronzul. Eu am o piele care se bronzează frumos, nu se arde, însă tot prefer să am grijă. De ce să petrec vacanţa la mare cu dureri de piele şi de cap, înghiţind la greu pastile, doar din dorinţa unora de a mă vedea extrem de bronzată? Din fericire observ că oamenii au devenit mai informaţi în acest domeniu, nu m-am mai trezit la sosirea acasă cu remarci “vai, da nu te-ai bronzat deloc”, ci chiar am fost felicitată că am avut grijă de mine şi de pielea mea.

De ajutor pentru protecţia contra razelor nocive ale soarelui a fost şi umbrela. Era foarte aglomerat pe plajă aşa încât a fost necesar să închiriem zilnic şezlonguri (şi astfel am avut şi umbrelă). Costă 15 lei zi/închiriatul, poţi folosi şezlongul atât ziua cât şi după-amiaza, nu trebuie decât să păstrezi bonul.

Mi-am îndeplinit şi toate dorinţele exprimate în acest articol: am înotat şi m-am jucat în mare, am citit presa pe plajă (deşi am fost cam şocată să constat că ziarele sunt de două ori mai scumpe dacă le cumperi direct de pe plajă sau de la chioşcurile din apropiere), am mâncat porumb fiert (nu prea m-a impresionat, mai bun era cel pe care mi l-a făcut iubitul meu înainte de plecare), am făcut poze (cam 600 numai la mare 😛 ), am filmat, am vizitat alte staţiuni, mai exact Jupiter, Costineşti şi Eforie Sud, plus peştera Sf.Andrei. Dacă anul trecut mergeam aproape în fiecare seară în Constanţa, anul acesta n-am mai avut chef. De-abia în ziua de plecare am trecut pe acolo, ne-am plimbat puţin pe faleză. În schimb am mers de vreo 2 ori în Jupiter, care chiar mi-a plăcut.

 

Poze din Costineşti. Epava a fost însemnată de nesimţiţii care au “vizitat-o”.

 

Cazinoul şi faleza din Constanţa. M-aş plimba în fiecare zi pe aici dacă aş putea. 

 

Eforie Sud

 

Poze făcute pe un drum de ţară, când ne întorceam de la peştera Sf.Andrei. Le-am pus aici pentru a vă arăta cum se aşază cerceii cu ceainice (de care v-am povestit aici) şi noul meu obiect vestimentar preferat, o fustă de la Orsay. Aceasta din urmă este uşoară, foarte puţin transparentă, răcoroasă şi feminină. Mi-a plăcut atât de mult încât am cumpărat-o deşi mi-era mare, am preferat să o duc la croitoreasă să o modifice decât să renunţ la ea.

Mâncarea din Eforie Nord nu a fost grozavă anul acesta. Eram şi eu plictisită şi săturată de shaorme, kebab-uri şi pizza. Nu mi-a plăcut mâncarea nici la autoserviri (deşi anul trecut am fost încântată de acelaşi local), nici la restaurant. Am cumpărat nişte mâncare din Lidl (Mangalia) şi am mai mâncat şi în cameră (noroc că aveam frigider).

La final am cumpărat şi suveniruri pentru cei dragi, în special magneţi de frigider, brelocuri şi căni. M-am săturat să dăruiesc rame foto cu scoici sau bibelouri.

Aşadar, vacanţa la mare a fost exact ceea ce mi-am dorit. Am primit vreme frumoasă, apa caldă şi curată, gazde amabile şi cazare ireproşabilă, companie plăcută. A urmat vacanţa în Maramureş, la doar 2 zile după ce ne-am întors în Iaşi. Dar despre asta vă voi povesti zilele viitoare.