Category: personal


Jul
2011

Momente de fericire

categories: personal

Astăzi vă prezint o nouă leapşă drăguţă, primită de la Alina, Creve şi Roxy, care presupune să povestesc despre momentele în care am fost cu adevărat fericită. Nu mi le amintesc chiar pe toate, nici nu aş avea timp şi spaţiu să le scriu, însă încerc să amintesc de câteva.

Îmi amintesc foarte clar un moment din adolescenţa timpurie în care m-am simţit perfect fericită, fără nici o grijă, fără nici un gând rău în minte. Nu ştiu cum să vă descriu ceea ce am simţit, a fost ceva mirific şi a venit cu totul neaşteptat. Ţin minte că stăteam pe canapea, în casă, de-abia venisem de afară, şi mă uitam la un perete, zâmbind, absolut fericită. De neexplicat pentru mine, sunt însă recunoscătoare că mai ţin minte cum mă simţeam. Cine ştie dacă voi mai simţi aşa vreodată.

Alte momente de fericire:

  • Am fost mereu foarte fericită când obţineam rezultate foarte bune la învăţătură – de obicei mă bucuram pentru note maxime obţinute la obiecte dificile, precum matematică, sau premii la olimpiade. Dar dintre toate aceste momente îmi amintesc că am fost foarte fericită când am luat premiul III la olimpiada judeţeană de istorie. M-a sunat profesoara personal să mă felicite, era bucuroasă şi mândră de mine şi asta m-a făcut să mă simt tare bine. Nu ştiu de ce tocmai acel premiu contează atât de mult.
  • Am fost fericită atunci când am reuşit să-mi fac părinţii mândri de mine. Prima dată s-a întâmplat la examenul de admitere în clasa a V-a, primul examen adevărat din viaţa mea, unul foarte greu, cu o concurenţă de 5 elevi/loc. Când s-au aflat rezultatele, tata m-a chemat la el şi m-a sărutat pe obraz, surprins şi bucuros în acelaşi timp. Nu se aşteptau să intru deloc, ca să se trezească că am fost a 3-a pe lista de admişi. De atunci au învăţat să aibă încredere în mine, mai ales în ceea ce priveşte şcoala.
  • Dragostea m-a făcut să mă simt fericită. Emoţiile, fluturaşii în stomac, primul sărut, primul “te iubesc”, toate au reprezentat momente de fericire.
  • Şi lucrurile mici mi-au adus bucurie, de exemplu ceaiul. Am fost foarte fericită când am auzit că voi primi câteva ceaiuri premium de la Cosmin. Nu m-aş fi aşteptat vreodată să am ocazia de a testa aşa ceva.

Pentru mine momentele de fericire au fost cele legate de familia sau prietenii mei sau cele în care am realizat ceva. Este grozav să simţi că eşti apreciat, dorit, lăudat pentru aptitudinile sau cunoştinţele tale. Să ştii că cineva are nevoie de tine, că cineva te iubeşte. Astfel de sentimente mă fac pe mine fericită.


Jul
2011

Blogging cu grijă

categories: blog, personal

Există o vorbă de care ar trebui să ţină cont toţi bloggerii: “Dacă tăceai, filozof rămâneai.” Uitaţi şi de ce.

Blogul ne oferă posibilitatea de a ne face auziţi. Nu ştiu despre voi, dar eu mă simt mai puternică din acest motiv, ştiu că părerea mea contează, că indiferent că sunt un blogger mare sau mic, ceea ce scriu va fi mereu pe net, că la o simplă căutare pe motoarele de căutare, ce am eu de spus va fi împărtăşit cu zeci, sute, chiar mii de oameni. Însă această “putere” trebuie folosită cu grijă, ceea ce este făcut public trebuie ales şi gândit, pentru a nu apărea regrete mai târziu.

La fiecare supărare sau enervare, avem tendinţa de a intra repede pe blog şi de a ne spune oful. Dacă ne supără X sau Y vrem imediat să ne răzbunăm, să afle toată lumea cine ne-a nedreptăţit. Nu mai gândim clar, nu mai luăm în considerare toţi factorii, şi există mari şanse ca procedând astfel să facem o gafă, care mai mult ne va afecta pe noi, decât pe cei pomeniţi.

La nervi nu conştientizăm că poate nu este real ceea ce scriem, nu realizăm că poate am procedat şi noi la fel ca cei pe care îi blamăm pe blog. Nu ne dăm seama că poate este ilegal ceea ce am povestit în articol, că dacă am spus o minciună, poate cineva ştie că nu este adevărat şi ne poate da în vileag. Nu înţelegem că putem să ne facem un mare rău publicând anumite lucruri sau că putem face rău cuiva, dacă îi publicăm numele sau alte date despre el.

Şi eu am fost tentată să fac această greşeală. Uneori chiar am scris un articol complet, alteori doar mi-am tot promis că o să-l scriu. Mereu am vrut să-mi fac dreptate, mie sau altora, prin cuvinte pe blog. Un profesor a fost nedrept? Lasă, că voi povesti eu pe blog ce a făcut. O prietenă a copiat de la mine şi mi-a riscat situaţia de la şcoală? Ah, voi scrie ceva despre acest subiect. Şi tot aşa. Ceea ce m-a salvat a fost că rareori public imediat un articol, de obicei îl programez pentru zilele următoare. Iar după o noapte, lucrurile mai mereu se schimbă, trec nervii şi vezi altfel lucrurile.

Acesta este şi sfatul meu. Aşteptaţi o noapte înainte să publicaţi ceva. Dacă şi a doua zi veţi fi la fel de convinşi că procedaţi bine, ok, daţi “publish”. Dacă nu, lăsaţi articolul în drafts, până când veţi fi 100% siguri că asta vă doriţi.

Nu vă lăsaţi conduşi de sentimente negative, de ură şi nervi. Am văzut bloggeri care din aceste motive au ajuns să facă gafe foarte mari, să se confrunte apoi cu zeci de comentarii foarte neplăcute (însă meritate), pentru ca în final să nu se mai bucure de aceeaşi reputaţie. Înainte să publicaţi ceva, mai citiţi o dată, de două ori, chiar şi de trei ori articolul, gândiţi-vă dacă e corect, dacă e bine spus, dacă chiar aşa e, dacă nu aţi făcut şi voi aşa, dacă spuneţi asta doar pentru că nu vă place o marcă (dacă e vorba de un produs) sau o anumită persoană, şi nu din cauza produsului/acţiunii realizate de acea persoană.

Este posibil să realizaţi în final că aţi judecat greşit. Eu m-am cam lămurit că acel profesor (menţionat mai sus) nu dorea decât să ne pregătească cât mai bine pentru carieră, chiar dacă nu mereu a procedat aşa cum trebuie. Nu totul a fost corect, însă acum sunt împăcată cu ce s-a întâmplat, nu-l învinovăţesc de nimic, ba chiar mă simt mai puternică şi cred că am terminat şcoala cu mai multe cunoştinţe, deoarece frica m-a făcut să fiu mai silitoare şi mai atentă la greşeli.

Aşadar: aşteptaţi o noapte, citiţi de mai multe ori, gândiţi-vă bine. Şi de-abia apoi publicaţi. Nu lăsaţi impulsivitatea să vă creeze probleme.

Şi mare grijă la ce postaţi pe blog/facebook/twitter/oriunde pe net despre:

  • job, şef, colegi
  • adresă, cnp, număr telefon, alte informaţii personale
  • iubit, fost iubit (ştiu şi un caz, un cunoscut a scris pe un forum despre amanta sa, folosind numele real, iar iubita sa a găsit informaţia la o simplă căutare pe google)

Jul
2011

Pentru prima dată

categories: personal

Sâmbăta trecută, pentru prima dată în viaţa mea, am dormit afară, sub cerul înstelat. Am stat 8 ani la casă şi nu am făcut niciodată asta, dar mi-am luat acum revanşa. Ne-am aşezat nişte şezlonguri de plajă în curte, am pus pe ele salteluţe, am luat perne, pături, şi ne-am uitat la stele până când am adormit.

A fost foarte plăcut, deşi recunosc că nu am dormit chiar foarte mult. La 5 dimineaţa deja cântau cocoşii iar păsările ne prezentau trilurile lor. Am aţipit din nou, apoi m-am trezit acoperită de rouă, înconjurată de miresme de tei şi trandafir.

Mai vreau, dar de data asta în pădure, într-un cort, sau la mare, pe plajă, unde să aud valurile cum se sparg la picioarele mele.


Jul
2011

Shame on me

categories: personal

Alina mi-a trimis această leapşă care presupune să vă povestesc de ce îmi este mie ruşine, sau mai bine zis ce mă supără/enervează la mine şi aş vrea să schimb.

În general am o atitudine pozitivă faţă de mine, dar asta nu înseamnă că nu-mi văd defectele, că nu conştientizez atunci când greşesc şi că nu există atitudini sau comportamente pe care aş dori să le schimb. Reuşesc uneori să mă enervez pe mine, să mă supăr că am făcut ceva greşit, să regret că m-am purtat într-un anumit fel. Nu e un sentiment deloc plăcut.

Aşadar, de ce mi-e mie ruşine?

  • nu am grijă aşa cum trebuie de maşina mea. Nu sunt înnebunită după maşină, o folosesc doar pentru a ajunge acolo unde am treabă. Când eram prin facultate mai obişnuiam să mă plimb cu maşina, petreceam cel puţin 3 ore la volan sau pe scaunul din dreapta. Acum nu cred că stau mai mult de 30 de minute în maşină (cât fac drumul dus-întors de la serviciu acasă). Asta însă nu e o scuză ca să nu am grijă de ea. Aş vrea să-i dedic mai mult din timpul meu, să o spăl mai des, să am grijă să fiu la zi cu reviziile, să fiu mai atentă la eventuale defecţiuni, să-i schimb cauciucurile (vară/iarnă) atunci când trebuie şi nu când îmi amintesc. Chiar mi-e ciudă pe mine din cauza acestui dezinteres total.
  • nu-mi place să mă machiez. Din păcate. Aş vrea să fiu mai prietenă cu fondul de ten, cu fardurile de pleoape, să nu suport să ies din casă fără să am aplicat gloss pe buze.
  • nu ştiu să spun NU. De ruşine, politeţe, frică să nu supăr/rănesc pe cineva, nu reuşesc să refuz pe nimeni. De asemenea am această dorinţă de a împăca pe toată lumea, de a încerca să fie toţi mulţumiţi şi fericiţi. Îmi doresc atât de mult pace şi linişte, încât urăsc certurile, nu insist cu nimic, nu-mi susţin opinia dacă văd că deranjează pe cineva. Şi ştiu că e greşit, că nu ai cum să-i mulţumeşti pe toţi şi că în viaţă e imposibil să faci în aşa fel încât să nu existe câteva persoane care să nu te suporte, poate chiar să te urască. Asta e.
  • sunt prea uşor de impresionat. Cred aproape orice mi se spune, ajung să stimez incredibil persoane care nu au făcut decât să mă mintă.
  • prea am impresia că toată lumea e bună şi că n-ar face rău intenţionat.

Cu siguranţă mai sunt multe, dar cam de atât am avut timp acum. Vă urez o săptămână frumoasă şi (mai) răcoroasă!


Jul
2011

Nu în public, vă rog

categories: personal

În zona în care locuiesc sunt multe parcuri şi locuri de joacă pentru copii, şi astfel, în zilele frumoase, vin aici să se plimbe cupluri sau familii cu copii. Până aici nimic neobişnuit.

Am constatat însă o problemă (cel puţin din punctul meu de vedere), pe care nu am observat-o în anii trecuţi. Se pare că nesimţirea oamenilor a ajuns la cote alarmant de mari, altfel nu-mi explic de ce aproape zilnic văd oameni care îşi fac nevoile în parcurile de lângă blocuri, la doi paşi de bulevard, fără să se ruşineze de oamenii care trec şi îi văd. Şi nu e vorba de oameni ai străzii, ci de bărbaţi mai tineri sau mai bătrâni, îmbrăcaţi bine, şi însoţiţi de obicei de parteneră.

Prima dată când am văzut aşa ceva, m-am gândit că omul era beat. Altfel cum să nu-i pese că se arată aşa în faţa a zeci de oameni ce se plimbă pe bulevard, în lumina încă puternică a după-amiezii? Apoi am fost şocată să-l văd chiar pe profesorul de fizică din liceu cum foloseşte “wc-ul natural” – măcar era vorba de ora 11 seara şi până la urmă a oferit un moment hazliu pentru mine şi iubitul meu, mai ales că ne-a cam chinuit în liceu.

Nu mai pot ieşi nici măcar pe balcon, să atârn nişte rufe, fără să nu observ vreun nesimţit în parcul din faţa blocului. Tot la doi paşi de bulevard, fără vreo jenă când m-a văzut că eram sus, la etaj, nervos chiar că un vecin de-al meu i-a atras atenţia că nu aşa se procedează.

Cel mai probabil mă voi tot confrunta cu astfel de situaţii, cel puţin pe perioada verii. Nu pot însă să nu fiu dezgustată. Există şi alte soluţii: wc-ul public de 1 milion de dolari realizat de primar în parcul Copou, toaletele de la cafenelele din zonă sau pur şi simplu vă puteţi ţine până acasă.

Nu am văzut (din fericire) femei care să facă aşa ceva, iar faptul că vouă, bărbaţilor, vă este mult mai uşor (şi credeţi voi, mai greu de sesizat) nu vă dă dreptul să fiţi nesimţiţi şi să ne încântaţi cu imagini pe care ar trebui să le ţineţi pentru voi. Nu am nevoie să văd organe genitale de câte ori ies din casă, nu vreau ca iarba să fie plină de deşeurile voastre. Luaţi şi folosiţi toaleta ca orice om civilizat, nu copacii şi boscheţii de lângă un bulevard intens circulat.


Jul
2011

Oameni care nu-mi plac

categories: personal

Ruxandra ne propune următoarea leapşă: trebuie să vorbim despre categoriile de oameni care nu ne plac. Mi s-a părut interesantă ideea, aşa că m-am gândit să o fac, urmând ca zilele viitoare să public şi un articol despre tipuri de oameni care-mi plac – aşa mi se pare cel mai corect.

Înainte de toate vreau să menţionez că iubesc oamenii, diferenţele ce apar între noi, felul în care ne completăm unul pe altul. Nu mă deranjează dacă cineva procedează diferit de mine, atât timp cât nu face rău cuiva, nu mă simt ameninţată dacă arată diferit sau dacă gândeşte altfel. Vreau să cred că suntem cu toţii buni, chiar dacă nu o arătăm şi chiar dacă uneori mai greşim. Nimeni nu e perfect şi nu cred că există cineva care chiar se consideră astfel.

Asta nu înseamnă că nu există categorii de oameni care mă enervează sau care mă supără prin felul în care se comportă/procedează. Despre aceştia voi vorbi mai jos.

  • aroganţii – mai exact cei care te privesc de sus, care te ironizează, care nici nu vor să te asculte fiind siguri de la început că nu ai dreptate, că nu contezi, că nu merită să-şi piardă timpul cu tine. Mai rău este că de obicei se comportă aşa când sunt într-o colectivitate, când îi prinzi singuri sunt nişte mieluşei.
  • răsfăţaţii – mă refer la acei copii sau tineri care nu pot trăi fără gadgeturi sau haine de firmă, care-şi stresează părinţii să le cumpere de toate, indiferent de sacrificiile pe care aceştia trebuie să le facă. Este chiar trist să vezi cum încearcă să pară altcineva decât sunt, e şi mai trist să-i vezi că într-adevăr consideră că acele bunuri materiale le dau valoare.
  • invidioşii – cei care nu pot dormi noaptea de cât de bine o duc alţii. În loc să-şi vadă de viaţa lor, să muncească, să încerce pe cât posibil să îşi îndeplinească visele, stau şi se uită cu jind la cei din jur, bârfesc, blesteamă, înjură şi se enervează.
  • oamenii nepoliticoşi – cei care se bagă în faţa ta la coadă, care se împing în tine la supermarket, cei care nu ştiu să te salute, s.a. În mai puţine cuvinte, persoanele fără cei 7 ani de acasă.
  • prietenii falşi – aceia care în faţă îţi spun că-ţi sunt prieteni şi pe la spate te invidiază, te vorbesc de rău şi se roagă şi speră să dai greş şi să nu cumva să ajungi mai bine ca ei. Unii pur şi simplu nu au capacitatea de a accepta alături de ei prieteni/oameni mai reuşiţi, sentimentul de inferioritate îi roade rău de tot.

Cu siguranţă ar mai fi câteva categorii bune de oameni care reuşesc să mă scoată din minţi, dar stau cam prost cu timpul liber, aşa că mă voi opri aici. Cine doreşte poate prelua leapşa – numai să lăsaţi după un comentariu, ca să vă adaug link-ul aici. Aşa cum am menţionat şi mai sus voi reveni peste câteva zile cu un articol despre oamenii care îmi plac.

Vă doresc o zi cât mai frumoasă, spor la muncă şi cât mai puţin stres! 🙂


Jun
2011

Bucurie

categories: personal

Mereu mi-a plăcut să am alături de mine numai persoane şi lucruri care să mă bucure şi să mă ajute să am o stare bună. Mă gândeam că eu, o fire mai pesimistă, care-şi face griji din orice şi pentru care stresul e la ordinea zilei, am nevoie de bucurie în jur, pentru a mă linişti şi a mă simţi mai bine.

Aşa că îmi place să aud lucruri bune, să ştiu că cei din jur sunt fericiţi, indiferent că e vorba de rude, prieteni sau chiar şi necunoscuţi. Mă bucur când văd cupluri zâmbind pe stradă, ţinându-se de mână sau sărutându-se. Ador să văd mirese pe al cărui chip este scrisă iubirea. Mă emoţionează să văd mame cu copii, să simt acea legătură puternică între ei. Îmi place să văd zâmbete în jur – mă molipsesc de la ele, nu se poate să nu zâmbesc şi eu apoi.

Nu sunt acel gen de persoană care se simte nefericită când vede pe alţii că o duc bine. Nu simt gelozie sau invidie, nu mă deranjează. Din contră. Persoanele nefericite mă fac să fiu şi eu nefericită. Dacă mai şi vorbesc cu mine şi-mi povestesc despre problemele lor, deşi încerc să ascult cu compasiune, simt cum sunt invadată de energie negativă şi tot restul zilei am o stare proastă, sunt tristă şi nervoasă. În schimb persoanele fericite, cu poftă de viaţă, îmi înveselesc ziua, îmi dau energie şi mult chef.

Acestea fiind zise, vă rog eu mult să fiţi fericiţi, zâmbitori, iubitori şi prietenoşi. Să trăim împreună frumos. Şi împărtăşiţi bucuria voastră şi cu alţii, lăudaţi-vă, anunţaţi, trâmbiţaţi, împrăştiaţi voie bună peste tot. Astfel mă ajutaţi şi pe mine să împrumut din fericirea voastră, mă faceţi să zâmbesc, să mă gândesc la lucruri frumoase, şi în general să fiu mai optimistă şi mai fericită.


Jun
2011

Din iulie…

categories: personal

Începând cu luna iulie, programul meu se va elibera destul de mult. Mai exact, după ora 5-6, în aproape fiecare zi (cam 20 din cele 30/31 ale lunii) voi fi liberă să fac orice vreau! Tare sunt bucuroasă, pentru mine e mare lucru. 🙂

Am început deja să visez la activităţile pentru care voi avea mai mult timp liber.

Aşadar, începând cu luna iulie vreau:

  • să gătesc mai mult, vreau să postez iarăşi reţete pe blog, de mâncăruri sau prăjituri.
  • să fac mai mult sport; am început deja, dar vreau să mă înscriu şi la o sală de fitness/pilates, să merg şi mai mult pe bicicletă, să fac mai des drumeţii sau plimbări.
  • să citesc şi mai mult, trebuie totuşi să ajung la un număr de 50 cărţi citite, n-am uitat de promisiunea pe care am făcut-o în luna ianuarie.
  • să petrec mai mult timp cu prietenii, să cunosc şi mai multe persoane. Vreau să mă întâlnesc (în sfârşit) cu Anca Mirăuţ şi să fac o întâlnire de grup cu fetele de la Clubul de Carte, în formulă întreagă.
  • să mă răsfăţ mai mult. Vreau să merg mai des la salon, să-mi colorez unghiile în toate culorile posibile, să mă duc la masaj, să mă mai tund puţin.
  • să încep să fac planuri pentru vacanţa la mare. De-abia aştept să mă bălăcesc în apă şi să stau cu o carte în mână, la plajă.
  • să scriu mai mult pe blog. Vreau să scriu cam 2 articole pe zi, unul mi se pare prea puţin.
  • să petrec cât mai mult timp afară – plimbări, grătare, drumeţii, sucuri la terasă, toate sună foarte, foarte bine!

Mi-am propus cam multe, nu? 🙂 Şi unele se bat cap în cap, dar cred că pot organiza un program care să le includă pe toate. Sper că măcar pe jumătate din ele să le îndeplinesc şi să mă bucur aşa cum trebuie de vară.

Voi ce vreţi să faceţi vara asta?


Jun
2011

10 ani

categories: personal

10 ani de când suntem împreună. 10 ani de când te iubesc. La mulţi ani! :X :*

 

P.S. Facebook a vrut să se asigure că nu uităm de aniversarea noastră, întâi cu acest banner de mai jos, apoi cu un reminder la Upcoming Events, pus cu câteva zile înainte. 🙂


Jun
2011

Cireşe cu surprize

categories: personal

Îmi plac plăceau cireşele. Mai ales cele mai închise la culoare, coapte bine şi suculente. Mă şi jucăm, ca orice copil, punându-le la urechi, defilând mândră cu ele.

Însă de câţiva ani, de la o anumită experienţă neplăcută, am început să privesc cu neîncredere aceste fructe ale copilăriei mele. Mai exact, întâmplător, am deschis o cireaşă, înainte să o mănânc. Asta după ce deja savurasem vreo 300 grame. Şi am descoperit viermi. Vă daţi seama că m-am simţit absolut groaznic realizând că deja mă infruptasem bine cu viermi din celelalte cireşe consumate. Părinţii mei au râs de întâmplare când le-am povestit, dar eu am rămas cu spaima asta, de a găsi cireşe cu surprize.

De atunci am cumpărat mult mai rar cireşe. Dacă s-a nimerit vreodată să mănânc, le deschideam înainte ca să văd dacă au sau nu viermi. Aşa am procedat şi zilele astea, când dorul de altădată m-a făcut să cumpăr un kg de cireşe.

Deja mă simţeam absurd deschizându-le pe fiecare iar pofta din copilărie nu mai era acolo, deoarece îmi imaginam numai neplăcerile pe care le-aş putea găsi în interior. Însă după vreo 3 curate şi prin urmare, mâncate, am găsit câteva cu viermişori. Şi astfel s-a dus şi plăcerea de a mânca cireşe din acest an. De fapt, nu ştiu dacă de acum încolo voi mai avea puterea de a mânca cireşe.

Acum eu nu ştiu…exagerez cumva? Nimeresc eu prost cireşele? Sunt prea pretenţioasă, ar trebui să le servesc împreună cu surpriza din interior? Ziceţi-mi voi, că eu nu mai ştiu ce să zic. 🙂

P.S. Scuzaţi-mă dacă v-am făcut să vă piară pofta de cireşe/alte alimente, mai ales acum la ora prânzului.