Category: personal

Din nou acasă, din nou pe blog

După 2 săptămâni petrecute la mare şi la munte, am revenit în sfârşit acasă. Am multe să vă povestesc, nu-mi lipsesc idei de articole, însă timpul petrecut departe de blog şi-a pus amprenta asupra mea. Credeam că după atâta timp o să am un chef nebun de blog, o inspiraţie ca niciodată datorită căreia articolele se vor scrie aproape singure, însă se pare că m-am înşelat. Ajungi să te obişnuieşti fără blog, în primele zile e mai greu dacă eşti învăţat să scrii zilnic câte un articol (sau să lucrezi la unul), dar apoi începi să foloseşti acel timp pentru alte lucruri şi nu mai simţi aşa mult lipsa scrisului.

Clar trebuie să revin la programul meu obişnuit, cu cel puţin un articol pe zi, deoarece nici prin gând nu-mi trece să renunţ la blog. Numai că o să vă rog să-mi mai acordaţi o zi, două, să despachetez, să scot toate pozele de pe aparatul foto, şi să încep să lucrez la articole.

Şi să ştiţi că deşi nu mi-a fost foarte, foarte dor de blog, mi-a fost foarte dor de voi! Vă mulţumesc pentru comentariile din ultimele 2 săptămâni, am încercat să răspund la fiecare. Scuzaţi-mă că nu am vizitat la fel de des ca de obicei blogurile voastre, o să recuperez zilele astea, până mă întorc la muncă.

Vă doresc o seară cât mai plăcută şi o nouă săptămână plină de energie şi voioşie!  🙂

250 de curse alături de Michael Schumacher – Nicolae Cosmescu

Marea mea pasiune pentru Formula 1 a început în anul 2000. Nu mai ţin minte cum a debutat totul, cum am ajuns să mă uit la un sport atât de masculin, mai ales că nu eram pasionată de maşini, viteză sau tehnologii noi. Însă s-a întâmplat şi tot în acelaşi an mi-am ales şi favoritul, pe Michael Schumacher într-o maşină Ferrari, fără să ştiu ceva despre trecutul său în acest sport sau despre valoarea maşinii în comparaţie cu celelalte.

Am fost un fan înfocat timp de 5 ani, până în 2004. Urmăream aproape fiecare cursă, chiar dacă asta însemna să mă trezesc la 6 dimineaţa duminică, ca să nu ratez cursa din Australia, sau sa încerc pe cât posibil să-mi aranjez meditaţiile din weekend astfel încât să fiu acasă la ora 15.00 când se difuzau cursele ce aveau loc în Europa. Aveam caiete în care lipeam articole din ziare, cumpăram şi citeam cu atenţie ziarul ProSport (doar atunci când erau curse), înregistram pe reportofon tot ce spuneau prezentatorii de-a lungul cursei, purtam haine roşii şi galbene, ca un adevărat fan Ferrari. Când am vizitat Monte Carlo am insistat pe lângă tatăl meu să-mi cumpere un tricou original Michael Schumacher, care a costat mult prea mult, dar deh…te poţi pune cu pasiunea? Eram înnebunită după acest sport, îi băteam toată ziua la cap pe părinţii mei, pe verişoara şi pe prietena mea, pe prietenul meu, ba chiar şi pe unii profesori – aşa am descoperit că şi profesoara mea de franceză, o doamnă la vreo 60 de ani, fostă directoare de liceu, era un mare suporter al lui Schumacher. Prietenele mele au urmărit de dragul meu cursele, bineînţeles, plictisindu-se teribil, chiar şi prietenul meu a încercat să îmbrăţişeze acest sport, dar a adormit în timpul cursei. 🙂

Pe parcursul acestor ani, Ferrari a început să domine din ce în ce mai mult acest sport, aşa încât, deşi mă bucuram teribil de fiecare dată când câştigau, cursele au devenit monotone. La un moment dat nu mai urmăream cu atenţie cursa, lăsam televizorul deschis, şi-mi făceam temele. Şi aşa a început sfârşitul pasiunii mele pentru Formula 1. În 2006 Michael Schumacher s-a retras, aşa încât am zis şi eu adio Formulei 1. În 2010 a revenit, dar deja era prea târziu pentru mine. Cu toate acestea încă iubesc acest sport şi sunt recunoscătoare pentru toate momentele de emoţie şi bucurie pe care mi le-a acordat.

De aceea am şi cumpărat această carte – “250 de curse alături de Michael Schumacher”, atunci când am văzut-o la ofertă în Cărtureşti, la doar 9 lei. Am citit-o pe nerăsuflate, am aflat astfel multe lucruri despre cursele de dinainte de 2000, am putut face cunoştinţă şi cu piloţi de valoare precum Mansell, Senna, Prost. Şi cum astăzi, 25.08.2011, se împlinesc 20 de ani de la debutul lui Michael Schumacher în Formula 1, m-am gândit că e ziua perfectă să vă spun câteva cuvinte despre carte.

Cartea este structurată pe ani, începând cu 1991, prezintă fiecare cursă în parte, cam într-o pagină, nu mai mult. Nu plictiseşte cu detalii, sunt menţionate doar informaţiile importante, cu câteva impresii ale autorului. Ni se prezintă şi situaţia generală, hotărârile luate de FIA şi lista de piloţi şi echipe. Prima cursă prezentată este cea de la Spa, din Belgia, prima în care a concurat Michael Schumacher. La fiecare cursă ni se menţionează date despre sportiv, chiar dacă acesta a fost printre câştigători/conducătorii cursei sau nu. Mi-a plăcut să găsesc informaţii despre motivul eşecului lui Schumacher, atunci când a fost cazul.

Singurul lucru care m-a deranjat au fost cele 30 de pagini lipsă din carte. Am trimis mail editurii, convinsă că voi fi ignorată, dar nu a fost cazul. Mi s-a răspuns, şi-au cerut scuze şi mi-au oferit şansa schimbării cărţii. Eu nu am vrut decât scuze, nu o să mai stau să trimit cărţi prin poştă.

Am mai găsit o carte despre Formula 1, avându-l ca autor tot pe Nicolae Cosmescu (o puteţi vedea aici), însă este scrisă în 2005, iar de atunci şi până azi s-au schimbat mult prea multe lucruri. Am fost surprinsă să văd că acum sunt 19 curse, nu 17, că au apărut noi circuite, în India, Abu Dhabi, Singapore, Japonia sau China. Foarte frumos! Sunt şi elemente din regulament care nu mi se par ok, însă sunt conştientă că au fost stabilite tocmai pentru siguranţă şi pentru păstrarea interesului fanilor Formulei 1. Dacă un sportiv bun, de la o echipă cu numeroşi sponsori în spate, câştigă tot, nu mai urmăreşte nimeni cursele. Am înţeles că trebuie să se bucure de şansă şi echipele mici, cu bugete sau sponsori aproape inexistenţi.

Poate voi mai da o şansă Formulei 1. Trebuie însă să mă pun la curent cu noul regulament, noii piloţi, noii campioni. Şi trebuie să suport să-l văd pe favoritul meu într-o maşină mai slabă decât cele cu care a mers până acum, şi pe poziţii mult sub prestigiul său.

La cumpărături

Leapşă primită prima dată de la Nice şi apoi de la Roşcata, Paul şi alţii. A circulat destul de mult prin blogosferă până am găsit şi eu timp să o fac, aşa că nu o voi trimite expres nimănui, poate să o preia cine doreşte, numai să mă anunţe să-i adaug link-ul aici (Lala)

1. Cu cine îţi place să mergi la cumpărături? 

Cu iubitul, mama, sora mea, prieteni.

2. Te laşi influenţată atunci când cumperi ceva? 

Da. Contează mult pentru mine părerea prietenilor mei sau eventuale review-uri citite pe bloguri.

3. Cât rezişti la cumpărături?

Nu mult. Nu aş sta mai mult de 2 ore, chiar dacă ar trebui să cumpăr multe haine sau haine pentru o ocazie deosebită.

4. Pentru tine cumpărăturile sunt un mod de a te relaxa sau un rău necesar?

Ceva între relaxare şi un rău necesar. Depinde şi ce trebuie să cumpăr. Mă cam enervez când cumpăr pantofi, că nu găsesc uşor mărimea mea (35 – 35.5). Credeam că măcar la haine nu am probleme, dar ieri, când am fost la cumpărături, nici pe acestea nu mi le găseam în mărimi potrivite. Nu-mi mai vin nici hainele mărimea 34, sunt prea mari, şi eu port de obicei 36-38 (şi nu, n-am slăbit, mărimile astea la haine sunt ciudate rău). Până la urmă am ajuns să mi le iau aşa mari şi să le duc la croitoreasă să mi le mai strâmteze, că altceva n-am ce face.

În schimb îmi place mult şi mă şi relaxează când cumpăr cărţi sau ceaiuri.

5. De obicei te abaţi de la lista de cumpărături?

Da. Ultima dată am fost la cumpărături cu gândul să cumpăr o rochie maxi şi o pereche de sandale plate, dar am ajuns să cumpăr şi accesorii, fustă, ceaiuri, creme, maiou. 🙂

6. Îţi place să cumperi şi pentru cei dragi sau ţi se pare un calvar acest lucru?

Cumpăr şi pentru cei dragi, însă de obicei sunt stresată pentru că nu vreau să cumpăr ceva care să nu le placă. De aceea durează mai mult, mă tot răzgândesc şi când plec tot nu sunt sigură că e cadoul potrivit.

7. Crezi că uneori exagerezi când vine vorba de cumpărături?

Nu, sunt foarte responsabilă cu banii. Când primesc salariul, întâi plătesc facturile, mâncarea şi alte cheltuieli necesare, şi doar dacă rămâne ceva, cheltui pentru mine. Au fost luni întregi când nu mi-am permis să-mi cumpăr nici o eşarfă şi a fost ok, am rezistat, nu m-am băgat în datorii şi credite doar pentru a-mi cumpăra lucruri.

8. Eşti un vânător de reduceri/promoţii? 

Bineînţeles. 🙂

9. Ce trebuie să aibă un magazin ca să te atragă? 

Vânzătoare politicoase.

10. Ce magazine ţi se par respingătoare?

Cele în care vânzătoarele te tratează de sus şi sunt nepoliticoase.

11. La ce articol ajungi de fiecare dată când faci cumpărături?

Genţi.

12. Ce nu-ţi place să cumperi deşi ştii că acele lucruri sunt indispensabile? 

Cred că pantofi.

13. Te deranjează să ştii că şi alţii au cumpărat acelaşi lucru ca şi tine?

Nu, chiar deloc. S-a întâmplat să-mi cumpăr o rochie şi apoi să aflu de la prietena mea că şi ea intenţiona să-şi cumpere aceeaşi rochie şi să vină în acea seară cu ea, şi nu m-a deranjat deloc să aflu asta, chiar mi s-a părut amuzant şi m-am gândit că ar fi fost o amintire de neuitat să venim amândouă îmbrăcate la fel. Chiar mi-a părut rău că nu s-a întâmplat aşa. 🙂

14. Ţi se întâmplă des să îţi cumperi un lucru iar când ajungi acasă să nu îţi mai placă la fel de mult?

Nu prea. Nu cumpăr din impuls, mă gândesc foarte bine înainte să cheltui nişte bani.

15. La cumpărături ţi se întâmplă adesea să

Plec cu mâna goală. Sunt destul de pretenţioasă şi nu-mi place să cheltui bani pe produse care nu-mi plac. Mi se pare şi normal, muncesc mult pentru acei bani, nu îi risipesc într-o secundă din pur impuls.

(more…)

Planuri de vacanţă

În fiecare an, în iulie-august, mă apucă un chef nebun de a pleca din oraş, de a merge la mare sau munte, de a evada din rutina de zi cu zi. Simptomele sunt mai mult decât evidente: plictiseală, irascibilitate, lipsă de chef. Şi atunci, pentru a mă “vindeca”, nu-mi rămâne decât să încep să fac planuri pentru vacanţă.

Anul acesta nu a durat mult. Într-o singură zi am hotărât că mergem la mare, am sunat şi am rezervat, şi pe deasupra, m-am autoinvitat şi la o excursie în Maramureş, care de fapt e un fel de delegaţie, că se merge cu treabă, dar nu mă deranjează ca pentru câteva ore să particip la mese şi degustări, iar în restul timpului să vizitez minunăţiile de acolo, pe care doresc să le văd de câţiva ani buni de acum.

Ca în fiecare an, mi-am făcut anumite planuri pentru mare, adică mi-am dorit să merg într-o staţiune, şi până la urmă am ajuns să rezervăm tot în Eforie Nord. Anul trecut am vrut Neptun, dar când am ajuns acolo nu mi-a plăcut deloc cum arată. Anul ăsta am vrut Mamaia, dar am tot citit pe bloguri (şi apoi în ziare) că apa e plină de alge. Şi apoi am aflat de pe nişte site-uri că hotelul de 3 stele din Mamaia unde voiam să mă cazez, are uneori ca oaspeţi şi şobolani. Aşa încât merg la sigur, la o pensiune care ştiu că-mi place, într-o staţiune care deşi nu e grozavă, e ok.

Mă bucur şi că anul ăsta vom avea companie la mare, mergem cu nişte prieteni, ne întâlnim acolo şi cu alţii (sper eu şi cu Raluca :P). Despre una din persoanele cu care vom merge am scris aici – ce mă bucur să revăd prieteni dragi.

Având în vedere că încet, încet, ne apropiem de momentul plecării, am început deja să visez la activităţile mele preferate de la mare. Sunt în principal de relaxare, nu prea sunt eu cu cluburile şi cu distracţia. Aşadar, de-abia aştept:

  • să înot şi să mă joc în mare.
  • să citesc presa pe plajă sau să fac integrame, să citesc din cărţile pe care le aduc cu mine. Nu-mi place să stau întinsă pe nisip şi să nu fac nimic, mă plictisesc prea repede.
  • să mănânc porumb fiert.
  • să facem poze.
  • să vizitez alte staţiuni, Constanţa, obiective turistice din zonă.

Cam astea sunt activităţile mele preferate, cel puţin ce îmi amintesc şi ce e “safe” să scriu aici. 🙂 Glumesc!

Voi ce alegeţi în vacanţă? Relaxarea sau distracţia?

Îmi puteţi sugera obiective turistice din Constanţa şi Maramureş? Anul trecut am vizitat Muzeul Marinei din Mangalia şi Monumentul şi Cetatea Tropaeum Traiani – Adamclisi.

Meserii de vis

Mă uitam zilele trecute cu prietenul la o emisiune pe Discovery unde un grup de bărbaţi construiau diverse lucruri, orice le trecea prin cap. De data asta era o maşinărie care ar fi trebuit să dezbrace de pijama şi să spele un om (întins pe acea platformă), fără ca acesta să facă vreun efort. Prostioare, dar oricum, destul de interesant. 🙂

Eh, şi urmărind emisiunea, m-am gândit că acel job ar fi ideal pentru mulţi dintre bărbaţi, mai exact cei cărora le place să meşterească şi să construiască tot felul.

Şi de la asta, am început să mă gândesc ce job mi-ar plăcea mie, dacă nu ar conta nici banii, nici orice altceva. Ce mi-ar plăcea să fac? Şi am realizat următoarea listă:

  • librar la Cărtureşti sau Humanitas : toată ziua să stau cu cărţi în mână, să le aranjez, să pot să recomand clienţilor cărţi, să fiu mereu la zi cu ultimele noutăţi în materie de literatură. De ce Cărtureşti sau Humanitas? Pentru că îmi place cum arată, sunt ordonate, moderne, cu o gamă diversă de cărţi şi ceai.
  • stewardesă : ah, ce mi-ar plăcea! Am descoperit de curând blogul Air Confidential şi am citit toate articolele despre studii, zboruri, examene. Mi se pare un job foarte fain, este absolut grozav să ai şansa să călătoreşti în atât de multe ţări. Însă am citit şi despre cât de greu se ia licenţa de însoţitor de bord, ce mult e de învăţat şi mi s-au părut foarte scumpe studiile. De asemenea trebuie să fii înzestrat de la natură cu o răbdare de fier şi mult calm, trebuie să fii rezistent, să suporţi ore întregi de zbor fără somn sau odihnă. Dar vai ce mi-ar plăcea!
  • detectiv particular : sunt destul de atentă la detalii şi am suficientă răbdare să urmăresc ceva, dacă am vreun interes de orice fel. Însă nu cred că mi-ar plăcea să fac asta mult timp, e cam periculos.
  • redactor la un ziar : nu de scandal, nu care traduc cuvânt cu cuvânt articole din ziare străine, nu care fură conţinut de pe bloguri sau din alte surse.

Alte meserii care m-au ispitit de-a lungul timpului: politician, medic.

Voi ce job-uri v-aţi alege? Fiţi creativi şi alegeţi orice v-aţi dori, indiferent de bani, nivel de pregătire sau altele.

Ce facem cu curăţenia la locul de muncă?

La primul meu loc de muncă, o agenţie de turism, eram însărcinată ca din când în când să ajut la făcutul curăţeniei. Nu aveam o femeie de serviciu care să vină să facă curat, aşa că noi, fetele din agenţie, dădeam cu aspiratorul sâmbăta, în timpul programului (când nu erau clienţi), ştergeam praful de vreo 2 ori pe săptămână, măturam în faţa agenţiei (asta cam în fiecare dimineaţă, că se aduna praf şi mizerii), şi bineînţeles fiecare avea grijă ca propriul birou să fie ordonat.

Unde lucrez acum, vine de vreo 2 ori pe lună o femeie de serviciu, rămânând ca noi doar să ne păstrăm birourile curate, să ducem gunoiul pe care îl producem la pubelă şi să ne spălăm vesela pe care o folosim (furculiţe, căni, ceainic în cazul meu 😛 ).

Deşi nu-s eu cea mai ordonată fiinţă de pe lume, nu m-a deranjat niciodată să fac curăţenie la locul de muncă. Nu m-am simţit ofensată când dădeam cu mătura în faţa agenţiei de turism, nu mi-am dat ochii peste cap când a fost vorba să dau cu aspiratorul sau să şterg praful. Până la urmă asta e, trebuie să muncim într-un mediu curat, fie că lucrăm direct cu clienţii sau nu.

În schimb, unele foste colege sau alţi cunoscuţi de-ai mei s-au simţit jigniţi când li s-a cerut ca din când în când să dea cu mopul pe jos sau să şteargă praful. Chiar dacă şi şefa făcea asta, chiar dacă era vorba să se facă curat cu rândul. Mie mi s-a părut puţin exagerată supărarea lor dar am mai discutat cu alte persoane şi ei spuneau că această activitate nu este precizată în contractul de muncă şi că nu e nimeni obligat să o facă pe femeia de serviciu.

Aşa că acum sunt cam în ceaţă în legătură cu această problemă şi de aceea vreau să vă întreb pe voi, cei care lucraţi mai ales, dacă vi s-a cerut vreodată să faceţi curat la locul de muncă şi dacă da, dacă v-a deranjat acest lucru. Este curăţenia una din responsabilităţile angajaţilor la locul de muncă?

English, Français, Deutsch

Că vreau sau nu vreau, m-am tot uitat prin cv-uri în ultima perioadă, pentru a selecta aplicanţii potriviţi, care să meargă mai departe la interviu.

Citind acele rânduri ai zice că toţi tinerii din ziua de azi sunt specialişti în limbi străine. Cei mai mulţi zic că ştiu câte 3, 4 limbi străine: engleză, franceză, germană, spaniolă sau italiană. Mai interesant a fost când am găsit cv-uri ale unor persoane pe care le cunosc şi pentru care bag mâna în foc că habar n-au să vorbească acele limbi străine, nici măcar la nivel de începător.

Hai să vă spun eu câte ceva:

  • dacă v-aţi uitat la telenovele când eraţi mici nu înseamnă că ştiţi spaniolă la nivel începător/mediu/avansat.
  • pe angajatori nu îi interesează în mod deosebit dacă ştiţi să salutaţi în germană şi să întrebaţi “ce mai faci” – adică nivel începător din punctul vostru de vedere. Nu prea au ce face cu asta.
  • nivel avansat engleză (de fapt chiar şi începător) presupune că ştiţi măcar să citiţi corect, fără să vă opriţi de zeci de ori.
  • nu interesează pe nimeni că aţi făcut franceza, germana, rusa la şcoală. Dacă nu ştiţi să o vorbiţi, să traduceţi, să scrieţi corect, atunci e degeaba.

Am făcut şi eu germana 7 ani. Franceza 8 ani la şcoală. Câteva meditaţii la limba italiană. M-am uitat şi eu când eram copil la telenovele şi înţeleg în mare limba spaniolă. Cu toate acestea, în cv-ul meu nu apare decât limba engleză, pentru că e singura limbă străină pe care o cunosc suficient de bine cât să-mi ajut angajatorul. Adică îi traduc documente din engleză-română şi română-engleză şi sunt folosită ca şi traducător la unele întâlniri de afaceri.

Ce să facă angajatorul meu cu cunoştinţele mele de germană (la nivel conversaţional, în cel mai bun caz)? Dar cu cele de spaniolă (nici măcar nivel conversaţional)? La birou este nevoie de traducere documente business, nu “ce mai faci, bine, mama are mere, hai să vizităm biserica”. La discuţii de afaceri degeaba ştii să saluţi (vorba aceea, ştim să salutăm şi în japoneză, şi la ce ne ajută în cazul ăsta?), să întrebi de familie, trebuie să ştii termenii din domeniu sau măcar termeni financiari.

Şi revenind la cv-uri – acel nivel “începător” ce înseamnă? Eu aş zice că măcar ştii să citeşti şi să înţelegi, să scrii şi să discuţi la nivel conversaţional. Cât la sută din cei care îşi pun “limba X – începător” chiar ştiu să facă asta? Cred că maxim 5%.

Aşa cum e cu limbile străine, e şi cu competenţele. Majoritatea scriu că ştiu Office, dar când îi angajezi şi îi rogi să pună o poză în Word, habar n-au – da, chiar s-a întâmplat asta la una din firmele din grupul la care lucrez. Nu mai zic de cei care scriu că ştiu programare, pentru că au făcut-o în liceu, dar de fapt sunt varză la aşa ceva.

Oameni buni, nu mai minţiţi în CV-uri, nu vă mai daţi mari cu zeci de limbi străine, abilităţi şi competenţe. Fiţi sinceri, gândiţi-vă că este foarte posibil ca angajatorul, pe baza a ceea ce aţi scris voi, să vă dea să traduceţi un document sau să participaţi la o întâlnire ca traducător. Ce veţi face atunci? Google Translate nu traduce chiar perfect – nu puteţi traduce un document oficial, important, cu acest soft.

De aia e bine să dai un test la angajare sau să angajezi pe cineva pe care-l cunoşti, măcar ştii ce ştie şi nu rămâi perplex când expertul în engleză, franceză, germană şi calculator, habar n-are să aranjeze un text în pagină.

“Naivele”

Cei care mă citiţi mai des ştiţi că sunt complet împotriva infidelităţii – în nici un caz nu aş avea o relaţie cu un bărbat “ocupat”. Mai mult, am o părere foarte proastă despre fetele care recurg la aşa ceva.

O mare parte din furia mea provine din faptul că nu înţeleg cum de unele fete pot fi atât de naive şi pot înghiţi atâtea minciuni, deşi au adevărul în faţă.

Dacă fata nu ştie nimic, asta e, el e un nesimţit. Însă când ştie exact cu ce se confruntă, atunci nu îi pot motiva comportamentul.

După cum bine ştiţi, aceste fete merg pe principiul “crede orice îţi zice el”. Şi el tot zice:

  • de fapt sunt despărţit de prietenă/nevastă, doar locuim împreună, că n-am unde sta în altă parte
  • prietena/nevasta ameninţă că se sinucide, că nu mă va lăsa să-mi văd copiii, nu pot divorţa acum
  • mă voi despărţi de prietenă/nevastă, însă aştept un moment mai bun
  • prietena/nevasta nu vrea să accepte despărţirea, mai durează puţin

Şi ele iau şi cred, blestemându-le pe prietene/nevaste, care-s atât de rele, vor să-i distrugă viaţa bărbatului, nu-l lasă să fie fericit. Numai că în majoritatea cazurilor, acele prietene/neveste nici nu ştiu ce se întâmplă, habar n-au că ar fi vreo problemă.

Mai târziu, de cele mai multe ori, amantele ajung să fie părăsite. Se pare că de fapt bărbatul nu a avut niciodată intenţia să se despartă de partenera oficială – da, ţeapă.

Şi ştiţi ce? Mă bucur că se întâmplă aşa, ele primesc exact ceea ce merită, deoarece au încercat să-şi construiască fericirea pe nefericirea altcuiva.

Şi da, bărbatul e principalul vinovat, pentru că a minţit şi a înşelat, însă dacă ea ştia exact care e situaţia, atunci nu poate decât să-şi reproşeze că a fost proastă de a crezut toate acele minciuni mai mult decât evidente şi că a dorit răul altcuiva. Pentru că da, a dorit ca cealaltă femeie să fie abandonată, să sufere, să dispară din peisaj, chiar de nu avea vreo vină.

În final, cred că cel mai dezamăgită sunt când văd că fete/femei pe care le credeam inteligente, cu scaun la cap, se lasă prostite în halul ăsta. Măcar nu vă mai plângeţi de situaţie, nu mai daţi vina pe soartă, luaţi şi învăţaţi din experienţa asta. Învăţaţi să vă respectaţi, să vă iubiţi, să nu vă mai bateţi joc de voi şi de cei din jur. Încercaţi să trăiţi frumos, fără să mai faceţi rău cuiva. Iubirea se poate găsi şi fără să dai cuiva în cap, credeţi-mă.

Sursă poză

Vacanţă de la blog

Alina mă întreabă prin intermediul acestei lepşe dacă şi când îmi iau vacanţă de la blog. Îi mulţumesc pentru leapşă!

Acum 2 ani încercam să public zilnic ceva pe blog. Dacă ştiam că plec pe undeva, îmi pregăteam din timp articole şi le programam ca să nu rămână vreo zi descoperită. Pe parcurs am observat două lucruri: degeaba te chinui să pregăteşti articole şi pentru weekend, de obicei atunci intră mult mai puţine persoane şi munca ta nu va fi la fel de apreciată, şi de asemenea, nu e un capăt de lume dacă trec 7 zile fără nimic nou pe blog (din când în când, nu foarte des), nu scade traficul atât de mult, nu pierzi orice contact cu ceilalţi din blogosferă. Aşa că mi-am permis să fiu mai relaxată cu blogul.

În prezent îmi iau vacanţă în weekend, rareori mai public ceva sâmbăta sau duminica. Iar când plec în delegaţie sau în vacanţă, public doar dacă am deja ceva pregătit, nu îmi petrec tot timpul înainte de plecare scriind, ci făcând pregătirile necesare pentru drum. Şi e mult mai bine. Cel puţin pentru mine. 🙂

Cărţi pentru această vară

Am preluat de la Annitu o leapşă care presupune să vă povestesc ce cărţi mi-am propus să citesc în această vară. O trimit şi eu mai departe, către Simona, Cristina, Adriana, Anca, Diana, Hapi, Miss S, Oana, Roscata, Zozo, Oana Antipa, Ana (şi oricine mai doreşte, anunţaţi-mă printr-un comentariu şi vă adaug link-ul), cu ocazia asta poate mă inspir din listele voastre şi găsesc cărţi noi de citit. 🙂

1. Misterioasa dispariţie a Katharinei Linden – Helen Grant

2. Regina roşie – Philippa Gregory

3. Pe muchie de cuţit – dr. Atul Gawande

4. Tuareg – Alberto Vazquez – Figueroa

5. Ochii tuaregului – Alberto Vazquez – Figueroa

6. Iguana – Alberto Vazquez – Figueroa

7. Magazinul magic de jucării – Angela Carter

Cred că sunt suficiente pentru lunile de vară ce au mai rămas. Aştept să văd şi alegerile voastre. O săptămână superbă vă doresc!